Pana la optzeci de ani nu i s-a intamplat nimic serios Hagiului. Nu l-a durut un dinte macar. I-au cazut toti de batranete, perzandu-i pe unii in coaje, pe altii in miez de pane.
Tocmai in ast an se puse o iarna grea. Trosneau pomii in gradina. Pe geamurile Hagiului inflorise gheata cu frunze mari si groase. Degeaba se incerca nepoata-sa sa faca ochiuri in geam. Rotunjea biata fata gura, sufla din toata inima; se croia cateun rotocol, dar se prindea la loc.
- Sufla mai cu inima, Leano, striga Hagiul, cocolosit intr-un colt al patului.
- Suflu, nene Hagiule, suflu, dar ma taie frigul si mi-a inghetat rasuflarea, raspunse nepoata-sa, tremurand c-o cerga in spinare. Ar trebui sa-mi dai de lemne, ca inlemnim pana mane.
- Cum? lemne acum? pe frigul asta? P-asa frig o cioacla de lemne costa un galben un galben!
Leana pleca bombanind in odaia d-alaturi. Hagiul ramase singur. Trist, intuneric si frig. Vantul se repede pe cos, rece ca gheata, si nu gaseste in vatra nici carbuni, nici cenuse. Hagiul tremura si morfoleste o bucatica de pane. Fiori reci ii trec prin sira spinarii. Nu-si mai simte picioarele din talpi pana la genuchi.
Zapada se ridica pana la geamuri. In toata mahalaua nu s-aude nici om, nici cane.
Hagiul adoarme, mahnit ca, daca iarna va tine tot asa, n-o mai duce fara lemne. Si ce scumpe trebuie sa fie lemnele. Asa e, o sa iasa din iarna sarac lipit. A adormit. Se misca. Se invarteste. Toata noaptea viseaza ca se prigoreste la un foc mare.
A doua zi nepoata-sa il gasi pe jumatate inghetat. Abia putu sa zica: "Leano, foc, ca mor", si ii intinse un banut de aur, inchizand ochii. Ii fu rusine ca sa nu-l vaza acel ochi de aur cu cata usurinta il arunca in manile nemiloase ale lumii. Ofta dureros.
Focul palpaie in vatra. Mormanul de jeratic dogoreste si arunca un polei cald si rumen, pe peretele din fata. Tavanul trosneste
si zidurile asudeaza. Leana, cu picioarele goale pana la genuchi, se parpaleste in gura sobei. Batranul a iesit din patura si-i e cald, si il ia cu fiori. Picioarele ii tremura. E lihnit. Ii cere inima o ciorba, ca niciodata in viata lui.
- Ce pui atatea lemne? Prea multe lemne!
Leano, n-auzi? Si tot mi-e frig Prea multe lemne!
Mi-e foame O sa dai foc casei!
Ah!
panea nu ma mai satura picioarele nu ma mai tin!
- Oi fi bolnav, raspunse Leana. Sa chem pe cineva. Langa spitarie e un doftor
- Sa nu calce nimeni in casa mea!
striga Hagiul. Cat scrie doftorul pe hartie nu platesti cu viata toata!
Sunt sanatos, voinic, mai bine ca oricand!
Dar, voind sa umble, cazu pe pat, zicand: "Oh!
da, niciodata n-am fost mai bine!
"
Dupa trei zile de friguri Hagiul se scula din pat, uscat si galben, cu ochii dusi in fundul capului, cu parul lung si ciufulit. Leana il intreba incetisor daca n-ar vrea ceva.
- As vrea, raspunse trist Hagiul, as vrea o ciorba de gaina cu nitica lamaie lamaia e scumpa cateva boabe de sare de lamaie Si, vezi, gaina sa nu fie prea mare mica si grea.
Pe seara, Leana intinse in mijlocul patului un stergar. Pe stergar o strachina cu ciorba calda. Aburii se ridica din strachina. O aripa galbena iese din zeama presarata cu stelute de grasime. Pe buzele strachinii, o lingura de cositor. Alaturi clondirul, cu doua degete de vin, cu dop de hartie. Hagiul privi cu lacomie, se sterse pe frunte si zise cu o nespusa parere de rau:
- Ce pofta de copil!
Se vazu topind, el, cu mana lui, bulgari de aur, turnandu-i in strachina si sorbindu-i cu lingura.
Se apropie de pat. Incepu sa manance. Plescai; isi supse gropile din obraji; se incrunta; si-acoperi ochii cu sprincenele; se resti la Leana, aruncand lingura:
- Una de lemn asta e coclita!
Leana, ravnind la ciorba si inghitind in sec, iesi afara si-i aduse una de lemn.
Hagiul incepu iarasi a sorbi zgomotos. Se scutura si scuipa de mai multe ori.
- Ia ciorba d-aci!
M-am saturat Simt pe gat o cocleala acra sarata un miros nesuferit Ia-o fugi cu ea nu vezi? imi sorb viata!
Leana lua strachina si iesi.
Hagiul isi tranti capul pe o perna de paie. Trupul lui, o flacara. Ce friguri!
Sub el se deschisese ca o mare fara fund. Si se ducea adanc, adanc, tot mai adanc. Si pe gat gustul aurului, sangelui viu al aurului!
Nefericit parinte, gustase din carnea copiilor lui. Ciorba ii mirosise a aur!
Cand Leana intra in odaie, el se ridica in coate si-i striga:
- Stinge focul sa dai carbunii si cenusa inapoi!
Arunca ciorba si sa dai fulgii si bucatelele inapoi Vreau banii pe jumatate, daca nu toti!
Si incepu sa planga in hohote.
- Ucigas!
nebun!
nelegiuit!
in veci n-o sa te saturi!
Leana, inmarmurita, sa uita la el. Tocmai atunci s-auzi miorlaind la use cotoiul, tovarasul ei de foame si de tremurat, singura fiinta care o mangaie si pe care o mangaie.
Leana crapa usa. Ha
giul se uita speriat si, vazand cotoiul strecurandu-se pe use, se resti:
- Sa-i tai coada!
Sa-i tai coada!
O coada d-un stanjen!
pana sa intre, se raceste odaia!
Sa cheltuiesc eu pentru el? Unde e toporul? Am sa i-o tai eu!
Se ridica in picioare. Picioarele tremurara, se indoira, trosnira din incheieturi. Hagiul se curma de mijloc; deschise ochii, mari si rosii; casca gura si cazu pe spate.
Leana, speriata, fugi afara, inchinandu-se.
S-a innoptat. Ea pandeste la use. Tremura si inima i se bate. Ar vrea sa intre, si spaima ca e mort or nebun o ingheata. Vantul fluiera in strasina casei. Zapada le-a troienit usa pe dinafara. In tinda e frig si intuneric.
Pe la miezul noptii se paru ca in odaia Hagiului se taraste cineva d-a busile. Asculta. Auzi deslusit un sunet de bani.
- El e. N-a murit, sopti Leana, banii ii prelungesc viata. Saracu nenea Hagiu!
Linistita putin, dibui pe intuneric clanta de la odaita ei, deschise usa binisor si se duse sa se culce, tanguind incet pe nen-sau Hagiu:
- Saracu, ce bogat este!
A doua zi, de dimineata, Leana, intrand in odaia Hagiului, il gasi numai in camase, in camasa sa petec de petec, trantit cu fata in jos, pe aur, ingropat in galbeni, cu fruntea p-un purcoi de lire, cu ochii inchisi.
Cum il vazu, incepu sa planga.
Dar, ca prin minune, trupul Hagiului se cutremura. Banii sunara d-a lungul, de la picioare pana la frunte. Salta capul; deschise ochii stinsi si-i indrepta, ca niste sticle reci, asupra Leanii; bolborosi cateva cuvinte nedeslusite; musca in vant cu gingiile albe si izbuti sa slomneasca:
- Nu te uita inchide ochii ochii fura inchide ochii!
Casca gura; limba i se mototoli in gat; capul ii cazu intr-o parte; picioarele i se lungira; manele i se infipsera in bani si adormi de veci, cu ochii deschisi si tinta asupra Leanii.
Cand l-au scaldat, pe genuchi, pe piept si pe frunte se vedeau rotocoale de bani. Si i-au rupt pleoapele de sus, si ochii lui spaimantati nu s-au inchis.
Leana l-a ingropat cu alai mare. Zece popi, archiereu, oranist, coliva, steagul Bisericii Troita, flori, lumanari, zabranice. Leana, privind, zicea:
- Ce frumusete!
Bine de el!
La capul lui mergea Leana; dupa ea, cativa batrani, cu ctitorul la mijloc.
Unul din batrani intreba pe ctitor:
- Ce bani a lasat?
- Un milion, raspunse ctitorul!
- Cat face un milion?
- Un milion? De zece ori cate o suta de mii.
- Saracu Hagiu!
- Daca ar vedea el cum se cheltuieste cu inmormantarea lui
- Ar muri!
raspunse unul din batrani.
Si oranistul, cletanandu-si ceaprazurile de fir, intra in curtea bisericii. Mai multe glasuri s-auzira in departare: "Vesnica lui pomenire, vesnica lui pomenire"
