Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere




  • Barbu Stefanescu DELAVRANCEA



    Barbu Stefanescu DELAVRANCEA - poza (imagine) portret












Barbu Stefanescu DELAVRANCEA - biografie - (opera si scrierile)

 

n. 2 apr. 1858, Bucuresti - m. 29 apr. 1918, Iasi.

Prozator si dramaturg.

Tatal, Stefan Tudorica Albu (zis si Balan sau Calalb), originar din Vrancea, se stabileste intai la Sohatu, sat de oieri vranceni migrati in Campia Dunarii, apoi in mahalaua Delea Noua din capitala, unde fostul clacas devine carutas si staroste al cetelor ce carau granele la schela Oltenita. Mama lui D., Ioana (Ana, Eana, Iana), era fiica vaduvei Stana din Postovari, sat de pe mosia familiei Filipescu.

Copilarie in mediul semiru-ral al mahalalei de "orzari", cu traditii si figuri patriarhale, evocate in Bunicul, Bunica, Irinel, Odinioara. incepe sa invete cu dascalul Ion Pestreanu de la biserica Sf. Gheor-ghe Nou; in 1866, inscris la Scoala sucursala, avandu-1 dascal pe Spiridon Danielescu, care-1 trece in catalog cu numele Stephanesku (din patronimicul Stefan; DELAVRANCEA n-a folosit niciodata acest nume, considerandu-1 artificial); ci. a IlI-a, urmata la Scoala Domneasca; in clasa a IV-a, il are dascal pe Ion Vucitescu, prototip al Domnului Vucea. In 1870 este la Gimnaziul "Gh. Lazar" (un trimestru), apoi se muta la "Sf. Sava", bursier, terminand liceul in 1877. Debut cu versuri in Romania libera; debut editorial cu placheta Poiana Lunga. Amintiri (1878, semnata Barbu), poezie pastorala cu reminiscente din Vergiliu, Ovidiu, Deparateanu, Bolintineanu. Angajat in redactia Romaniei libere, incepe publicarea foiletoanelor Zig-zag, semnate cu pseud. Argus. Recomandat de fostul sau prof. Anghel Demetriescu, tine prelegeri la pensionul particular al Elenei Miller-Verghy. Paralel, inscris la Facultatea de Drept, isi ia licenta in 1882, cu teza Pedeapsa, natura si insusirile ei (tiparita in acelasi an). Bursier la Paris (1882-1884), faraa-si lua insa doctoratul; trimite corespondente de presa la Romania libera, inclusiv cronici de la Saloanele de arte plastice. intors in tara, se inscrie in baroul Ilfov: reia activitatea de redactor-reporter la Romania libera si cea de prof. la Institutul Elenei Miller-Verghy si la "Asezamantul Elisavetan" al fostului sau prof. I. Limburg. Colab. la publicatii socialiste: Drepturile omului (cu schita Sorcova), Literatura si siinta; apoi la Epoca, Evenimentul, Democratia, Lupta, Revista noua, Vieata, Viata Romaneasca, Flacara, Ziarul meu, Viitorul, Gazeta Transilvaniei, Romanul, La Roumanie (Paris), Romania (Iasi, 1917) s. a. Scoate rev. Lupta literara (1887, 2 nr.), apoi intra in redactia Revistei noi a lui Hasdeu. Debut in proza cu voi. Sultanica (1885), al carui succes incurajeaza creatia prozatorului: Trubadurul (1887), Parazitii (1892), Intre vis si viata (1893), Hagi Tudose (1903) s. a. Avocat de renume, pledeaza in procese care-i aduc celebritatea (intre care aparator al lui I. L. Caragiale impotriva calomniatorului Caion); darul sau oratoric il consacra ca artist al barei: "cuvintele zburau invalmasite, icoanele ropoteau, frazele se desfasurau serpuitoare, deschizand privelisti largi: graiul romanesc se lumina de o podoaba nebanuita" (E. Lovinescu). in 1907, calatorie in Grecia, Italia, Egipt. Sub puternica irhpresie a rascoalelor taranesti, proiecteaza doua trilogii dramatice, din care o realizeaza doar pe cea inspirata din istoria Moldovei: Apus de soare (1909), Viforul (1910), Luceafarul (1910). Cea dintai drama a ciclului are un puternic succes de scena si de presa; ultimele doua, violent controversate. Atras tot mai mult de teatru, DELAVRANCEA dramatizeaza doua din nuvelele sale: Ir inel (1912) si Hagi Tudose (1913), fara succes insa, scrie drama psihologica A doua constiinta (aparuta postum, 1923) si incepe piesa Razboiul (un fragment postum, publicat 1959). in 1912 este ales membru al Acad. si rosteste discursul de receptie Din estetica poeziei populare, adevarata profesiune de credinta estetica. in ultima perioada a vietii, DELAVRANCEA si-a pus intreaga energie uriasa in slujba luptei nationale. Prieten al militantilor ardeleni pentru drepturi si Unire, el pledeaza, in discursuri rasunatoare, cauza Transilvaniei si intrarea Romaniei in razboi alaturi de puterile Antantei. Oratorul devine un tribun politic de factura telurica: "Cand vorbeste, glasul pare un vajait napraznic de copaci care se frang in bataia aerului rascolit, taiat din cand in cand de tunete infioratoare. Un asemenea copac batut de vijelie pare intreg trupul sau, cand la tribuna, oratorul Delavrancea se framanta, se indoaie in ritmul vorbei sale vehemente. Chiar cand zambeste cu bunatate senina, rasul in ochii sai furtunateci pare o raza de soare ce se strecoara printre nouri negri" (P. Locusteanu). Moare la Iasi, in refugiu, doborat de faptul ca o mare parte a tarii se afla ocupata de invadatorii germani. DELAVRANCEA ramane un scriitor reprezentativ pentru climatul literar romanesc de la rascrucea celor doua secole: romantic prin temperament si afinitati estetice, el e atras de realismul observatiei sociale si de experimentalismul naturalist al investigatiilor psihologice. Totodata, dezavuand prezentul corupt, e continuu fascinat de orizontul istoriei si al sufletului popular. Orator de prima marime ("cel mai stralucit al Romaniei contemporane", dupa aprecierea lui Titu Maiorescu insusi), scriitorul se resimte in proza si teatrul sau de procedeele si maniera retoricii; stilul sau avantat, poetic si patetic e amenintat de artificiu si desuetudine.



Toate portretele lui DELAVRANCEA sunt impresionante: interiorizate, chinuite, dureroase, dincolo de costumatia fantezista si de "poza" de cele mai multe ori teatrala. Fotografia tanarului de la 1882, cand se afla la Paris, tradeaza un sentimental si un delicat pana in pragul morbidetei. Peste chipul adolescentului cu barbison rar si priviri feciorelnice trec apoi agitatiile unei biografii cu infrangeri, deziluzii, alaturi de cateva biruinti rasunatoare. Acestea dau portretului din 1915 un aer de razvratire impietrita, dezvaluind fondul plebeian peste demnitatea si nobletea afisate. Parul in dezordine, sprancenele zbarlite, mustata de palicar anticipeaza masca lui Dali, dar contrastand cu privirea mereu plina de candoare. Exista in opera lui DELAVRANCEA o miscare divergenta, exprimata metaforic prin titlul volumului din 1893, Intre vis si viata: un tropism romantios, sentimental, de reverie si amagire, urmat de presiunea irepresibila a realitatii dezgolite de orice iluzie. Impactul marcheaza aproape toate personajele in care prozatorul a pus ceva din experienta si personalitatea proprie: copilul din Domnul Vucea, descoperind fata grotesc a a vietii, distruge inchipuirea stilizata cu elemente de basm ce-si facuse despre Scoala Domneasca; Bursierul, alt suflet ingenuu, obligat sa infrunte mediul sordid al internatului si marcat de o prima experienta erotica degradanta; Trubadurul, poate cel mai caracteristic personaj al lui D., fiindca exprima pana in pragul maladivului conflictul dintre obsesia puritatii si obsesia raului la toate nivelele existentei. De altfel, opera debuteaza cu un text semnificativ pentru aceasta morala asumata a infrangerii: Sultanica e o proiectie a candorii ultragiate, incapabila sa se apere altfel decat prin fuga, iesind din cercul ostil al "lumii". Tot astfel, lancu Moroi, Trubadurul, Milogul nu gasesc alta solutie a conditiei lor tragice decat in moarte, iar situatiile dilematice din Irinel, sau ale lui Iorgu Cosmin din Parazitii se "rezolva" prin evadare, echivalent al acceptarii infrangerii. Mai mult decat Dui-liu Zamfirescu sau Caragiale, cu care a fost contemporan, DELAVRANCEA introduce in proza romaneasca figura "inadapta-tului", a "invinsului", care va face epoca prin personajele lui Bratescu-Voinesti, Cezar Petrescu s. a. Insul dezarmat, fara puterea de a rezista presiunii mediului corupt, sensibil la morbidete, problematic si cu o mare labilitate psihica intruchipa, in imaginarul epocii, tipul uman superior, opus trivialitatii formelor de viata burgheze: de la Eminescu (el insusi o paradigma) cu Sarmanul Dionis, pana d.Dan al lui Vlahuta, o intreaga sensibilitate lirica revendica in proza modelele. DELAVRANCEA se incadreaza aceluiasi curent, in sensul larg, caci scriitorul refuza orice adeziune restrictiva, considerandu-se in egala masura admirator al "unora" dintre romantici, realisti, naturalisti ori simbolisti: "In capul meu nu intra sistemul, ci personalitatea, nu anumite reguli de la care nu s-ar abate un scriitor, ci puterea de expresiune a unui colt de umanitate, vazut prin prisma de simpatie a artistului" (Din estetica poeziei populare). Cele trei elemente de baza ale artei lui DELAVRANCEA se afla definite aici: interesul pentru "coltul de umanitate", redarea lui cu "simpatie" si "putere de expresie" (termenul intermediar - "simpatia" - fiind de la Guyau, prin N. Iorga si Gherea, determinant in epoca). Un prim nivel al acestui "program" se realizeaza in ciclul schitelor evocatoare - "portrete", "idile", "scene" fragmentare - din zona copilariei si in spatiul acelei margini de Bucuresti unde interferenta dintre traditie, patriarhalitate, frumusete morala (apanaje ale ruralitatii) si realitatile citadine nu devenise inca realitate: Bunicul, Bunica, Odinioara, Vaduvele, De azi si de demult, Irinel. Elementul liric predomina, tonul e minor-nostalgic, culorile luminoase, desenul psihologic foarte sumar, dublat de bonomia si umorul duios al naratorului. Mult mai expresive, printr-o concentrare epico-dramatica si o neasteptata cruzime a detaliului, cu totul noua in proza romaneasca, sunt Milogul, Zobie, unde "simpatia" devine compasiune disimulata de relatarea aparent impasibila a intamplarii crancene; sau exploatarea, noua si ea, a grotescului in formele sale cele mai felurite, de la Domnul Vucea la Bursierul, sau la varianta lui tragica, in lancu Moroi, carnavalesca in inainte de alegeri, mitologica in Mos Craciun. Daca sentimentalitatea, efectul melodramatic si alte componente romantice ale prozei lui DELAVRANCEA au fost mereu comentate, mai putin s-a relevat ironia acestei proze, insinuata in subtextul anecdotic tragicomic (in Norocul dracului, Marele duce, dar mai cu seama in Hagi Tudose) sau introdusa ca un element con-trapunctic in finalurile la Bursierul, Trubadurul, Domnul Vucea s. a. Distantarea ironica face si farmecul uneia din cele mai moderne proze a lui DELAVRANCEA (prin asimetria constructiei, grivoazeria situatiilor si anticiparea unui motiv camilpetrescian), Vacantie. Ridicata la rangul unei categorii filosofice, ca dimensiune existentiala tragica, ironia romantica este in fine suportul reflexiv al Memoriilor trubadurului si al nuvelei Liniste. Prezenta ei in Hagi Tudose salveaza exceptionalul portret al zgarcitului din cliseu si conventionalul livresc. Apreciat in epoca mai mult pentru idilicul dulceag al evocatorului, DELAVRANCEA este totusi un bun prozator clasic in Hagi Tudose, model al constructiei echilibrate, luminand un personaj central in toate fatetele lui psihologice, si un nuvelist cu intuitii moderne in Liniste, Din memoriile Trubadurului, Vacantie, unde analiza anxietatii, accentul pus pe dezbaterea intelectuala si pe reflexivitate deschid calea realismului psihologic interbelic. Sondarea lumii marginale, a "dezmostenitilor", precum si incercarea de a traduce miscarile psihice profunde prin echivalente fiziologice (lancu Moroi) il prevestesc pe Rebreanu; analiza obsesiilor, a morbidului, thanaticului, comportamentelor paradoxale etc. din Liniste, Trubadurul, Vacantie - pe Camil Petrescu, Cezar Petrescu sau Gib I. Mihaescu; in desenul fragil al tulburarii erosului adolescent din Irinel, ca si in fascinatia monstruosului din Zobie, regasim doua dintre dimensiunile prozei lui Ionel Teodoreanu; dupa cum cateva nuclee din Parazitii anticipeaza Craii lui Mateiu I. Caragiale. DELAVRANCEA este totodata un fermecator improvizator pe teme folclorice autohtone sau orientale, stiind sa dea o coloratura intensa, de pitoresc sudic situatiilor si personajelor, cu insinuatii si aluzii truculente in Neghinita, Nu e "giaba" cafea, Stapanea odata sau Mos Craciun. Ostentativ impanata cu elemente lexicale muntenesti sau arhaice (multe iesite din uz, necesitand - ca la Creanga -auxiliarul unui glosar), limba lui DELAVRANCEA e premeditat pitoreasca si prin urmare usor artificiala. Scriitor "artist", prozatorul infuzeaza frazei elemente poetizante sau da discursului o cadenta retorica (mai cu seama in dialoguri si in lungile monoloage ale personajelor), de unde o afectare stilistica iritanta astazi la lectura. in schimb, mare admirator al artelor plastice, el insusi talentat desenator, DELAVRANCEA stie sa insereze in naratiune scurte peisaje sugestive, cu o surprinzatoare economie de elemente descriptive si cromatice: asa, in Sultanica, fastuosul tablou hibernal; sau colturi de oras, in lumina tulbure a noptilor ploioase de toamna tarzie, mahalaua sordida a Vitanului, imprejurimile triste ale Gradinii Icoanei (in Milogul, Iancu Moroi), amintind peisajul de la Filantropia al lui Luchian, asa cum gradinile si figurile povestirilor, inspirate din vechea mahala bucuresteana, trimit la cromatica lui N. Grigorescu. intreaga proza a lui DELAVRANCEA evolueaza, de altfel, intre tehnica unei romanticitati visatoare si atractia verismului si zolismului naturalist cu latura de sumbru si patetic a existentei banale. Teatrul lui DELAVRANCEA urmeaza, in linii mari, aceeasi traiectorie. in trilogia istorica: Apus de soare. Viforul si Luceafarul se prelungesc eforuirile romantice ale altui veac de a da modelul dramei istorice nationale. Tendinta se inscrie in contextul mai larg al aspiratiilor etnice, ilustrate literar prin Vlaicu-Voda al lui Davila, Soimii lui M. Sadoveanu, Pajerele lui Mateiu I. Caragiale sau orientarile doctrinare ale lui N. Iorga. Schema conflictuala reia tiparul ambivalent al intregii mosteniri dramatice a secolului al XlX-lea: apologie a principelui ideal, a carui actiune pentru mantuirea tarii e minata de rivalitatile oarbe ale boierimii, filipica impotriva prtncipelui-tiran inlaturat de coalitia unei boierimi legate de interesele nationale. in primul caz, DELAVRANCEA realizeaza o capodopera a genului cu Apus de soare, evocare a ultimilor ani ai domniei lui Stefan cel Mare, agonia si moartea eroului, nu inainte de a-si fi impus testamentul politic, infrangand urzelile unui complot. Pe fundalul unei Moldove arhaice si eroice, figura protagonistului e construita intr-un crescendo dramatic de elemente hieratice si profund omenesti, intre care ciocnirea dintre vointa suprema a Principelui si fortele vitale in declin ale Batranului reuseste efectele cele mai autentice. "D. a trebuit sa aiba vedenia lui Stefan si sa fie urmarit de ea pana la neliniste, pentru a-1 reinvia astfel in Apus de soare" - scrie Al. Vlahuta. "Poate ca e si o inrudire de suflete si de firi, o legatura misterioasa, peste adancul a patru veacuri, intre acesti doi alesi ai neamului romanesc. DELAVRANCEA a trait cu eroul lui, a luptat alaturi de el, a iubit si a suferit cu el, de aceea ni-1 infatiseaza asa de omeneste mare si puternic. O minte asezata, o adanca pricepere a timpului si a imprejurarilor, o strasnica vointa pusa in slujba celei mai nobile chemari pe care poate s-o aiba un Domn mai presus de toate pentru Moldova lui, pentru sfanta Moldova - o iubire ce nu cunoaste hotar -iata cele dintai note caracteristice, cele dintai linii largi de lumina in care ni se arata Stefan, Stefan Voievodul; dar Voievodul este om, cu dureri, cu patimi, cu slabiciuni omenesti - si DELAVRANCEA a inteles ca in eroul lui Omul este tot asa de interesant ca Domnul." Textul isi trage de aici intensa poezie a senectutii, paternitatii, infiorarii in fata sfarsitului ineluctabil etc. Momentele de varf: marele discurs al lui Stefan, scena incoronarii lui Bogdan, scena interventiei chirurgicale sau finalul sunt tot ce s-a scris mai firesc dramatic in drama istorica romaneasca. Viforul (care relateaza urgia domniei lui Stefanita, print nesabuit si tiranic) scade simtitor tensiunea majora a primei parti a trilogiei: protagonistul, un soi de Richard moldovean, se risipeste in actiuni si tirade fara rost, hartuit de umbra zdrobitoare a legendei parintelui sau. Abia cu Luceafarul (scurta si dilematica domnie a lui Petru Rares) virtutile dramaturgice ale lui DELAVRANCEA isi recapata vigoarea si prospetimea. Eroul-vizionar al Unirii tuturor romanilor, pandit de un destin vitreg, istoric dar si individual (dictat, acesta, de legile fatalitatii), inaugureaza in literatura noastra dramatica figura damnatului, a geniului prigonit. Unele elemente poematice, simboluri ale teluricului si cosmicului, sau amestecul de mister, exaltare si daruire erotica a unor eroine (Oana, Genunea) anticipeaza substanta teatrului lui Lucian Blaga. De alta parte, retorismul stilistic al lui DELAVRANCEA devine in Viforul si Luceafarul maniera suparatoare, ca si diluarea unui limbaj excesiv metaforizat. Criticand odinioara drama lui Alecsandri Despot-Voda, DELAVRANCEA observa pe buna dreptate ca in teatru "lirismul dus la extrem devine banal []. Un stil inflorit peste masura, un stil numai figuri este un stil urat in drama". Slabiciunile devin inca mai evidente in cele doua dramatizari: Irinel (1912), considerata de N. Iorga drept "sfarsitul unei glorioase cariere literare", si Hagi Tudose (1913), comentat de Liviu Rebreanu, indata dupa premiera, ca "un nou dezastru", iar de Tudor Arghezi, ca "o dezamagire" pentru public, "o absurditate", "un caraghiozlac literar". Aparata de V Eftimiu si de M. Dragomirescu, comedia, scrisa printr-o dilutie a sobrei nuvele clasice, nu rezista decat printr-un vag pitoresc bucurestean de lume disparuta, aproape neverosimila. Mai interesanta prin "pirandellismul" ei virtual, drama psihologica A doua constiinta (publicata postum, in 1932, si prezentata in premiera absoluta la Teatrul National din Cluj-Napoca. in 1984) anunta - prin "intelectualismul rafinat", "desele indicatii [ce] arata pe nuvelist" (N. Iorga) si cu analiza obsesiei erotice sau ambiguitatea relatiilor dintre Rudolf-Lucia-Malvina; Lucia-Malvina; Cleo-Rudolf etc. - dramaturgia lui Camil Petrescu. In Razboiul (un singur fragment pastrat) intentia era de a condamna lumea profitorilor de razboi, elogiind eroismul neconditionat, intr-o expunere a situatiei dramatice asemanatoare celei din intunecare de Cezar Petrescu. inca o data, peste nivelul datat al textului (stil, maniera, retorism), opera lui DELAVRANCEA tradeaza cele mai moderne intuitii. Scriitorul s-a considerat mai mult un diletant superior, aruncand vina asupra conditiilor biografice: "As fi avut nevoie de o cultura mai asezata si de o viata mai putin rascolita. Ar fi irebuit cel putin sa fac din literatura preocuparea mea principala. Tribunalul, intrunirile publice, parlamentul mi-au absorbit anii cei mai producatori din viata mea. Nici vreme, nici liniste. Vremea, data altora, linistea mai mult un refugiu in literatura, ca sa uit, sa ma uit, ca sa scap de invazia deziluziilor. Supus alternativ unei legi aspre: dupa o deziluzie din viata publica, o iluzie literara" (Din estetica poeziei populare).



OPERA

Poiana Lunga. Amintiri. Bucuresti, 1878 (semnat Barbu); Sultanica, Bucuresti. 1885 (ed. II, 1908) semnat De la Vrancea; Liniste, novela. Bucuresti, 1887; Trubadurul, Bucuresti, 1887; Parazitii, Bucuresti, 1892 (ed. II, 1905), intre vis si viata. Bucuresti, 1893 (ed. II, 1903; semnat Delavrancea); Hagi Tudose. Tipuri si moravuri. Bucuresti, 1903; Stapanea odata, Bucuresti, 1909; Apus de soare, drama in 4 acte. Bucuresti, 1909 (ed. II, 1912): Viforul, drama in 4 acte, Bucuresti, 1910; Luceafarul, drama in 5 acte. Bucuresti, 1910; Liniste. Trubadurul. Stapanea odata, Bucuresti, 1911; lrinel, comedie in 3 acte, Bucuresti, 1912; Din estetica poeziei populare, Bucuresti, 1913; Norocul dracului, Bucuresti, 1916; Razboiul si datoria noastra. Bucuresti, 1916; A doua constiinta, piesa in 4 acte, Bucuresti, 1923; Opere, I-II, ed. ingrijita si pref. de A. Martin, Bucuresti, 1954; Nuvele si povestiri, I-II, pref. de Al. Sandulescu, Bucuresti, 1956; Scrieri alese, I, Proza, ed. ingrijita de Elena Beram, pref. de Al. Sandulescu, Bucuresti, 1958; Nuvele si povestiri, ed. ingrijita si pref. de Elena Savu, Bucuresti, 1960; Opere, I, Proza literara, ed. ingrijita, studiu introductiv, note si variante, glosar si bibliografie de Emilia St. Milicescu! Bucuresti, 1965; II, 1965; III, 1967; IV, 1967; V, 1969; VI, 1970; VII, 1970; VIII, 1971; DC, 1974; X, 1979; Jurnal de razboi, ed. ingrijita, cuvant inainte si note de Emilia St. Milicescu, Bucuresti, 1972; Discursuri, antologie, postfata si bibliografie de Const. Calin, Bucuresti, 1977; Parazitii, nuvele si povestiri, pref. si tabel cronologic de I. Buduca, Bucuresti, 1982; Teatru, postfata si tabel cronologic de Doina Mo-dola, Cluj-Napoca, 1982; Teatru, postfata si bibliografie de C. Cublesan, Bucuresti, 1983; Nuvele, Bucuresti, 1986; Nuvele, povestiri, antologie si repere istoric o-lite-rare de M. Dascal, Bucuresti, 1987; Palatul de clestar, pref. de Al. Sandulescu, Bucuresti. 1987; Domnul Vucea, pref., selectie si aprecieri critice, tabel biobibliografic de G. Sovu, Bucuresti, 1989; Sultanica, nuvele si povestiri, Chisinau, 1993; Nuvele si schite. Bucuresti, 1993; Apus de soare, ed. ingrijita, pref., tabel cronologic si selectia referintelor critice de Elena Chirie, 1993; Chestiunea nationala, ed. si pref. de Emilia St. Milicescu, Bucuresti, 1993; Opere alese, ed. ingrijita, studiu introductiv, tabel cronologic, note, comentarii si glosar de Emilia St. Milicescu, Cliisinau, 1994; Nuvele, voi. ingrijit si prezentat de Al. Sandulescu, Bucuresti, 1996; Teatru, postfata si tabel cronologic de Al. Sandulescu, Bucuresti, 1996 (ed. II, 1997); Nuvele. Teatru, Bucuresti, 1997; Vlaicu-Voda, drama in cinci acte, in versuri, ed. ingrijita, postfata, tabel cronologic si referinte critice de T. Vargolici, Bucuresti, 1997; Domnul Vucea, nuvele, Bucuresti, 1998.

REFERINTE CRITICE

E. Lovinescu, Epiloguri literare, 1919; G. Ibraileanu, Note si impresii, 1920; N. Iorga, Ist. Ut. cont., I; Emilia St. Milicescu, Delavrancea, 1940; G. Calinescu, Istoria; T. Vianu, Arta; Emilia St. Milicescu, Delavrancea. Studiu bibliografic, 1959: Al. Sandulescu, Delavrancea, 1964; Idem. Delavrancea, 1970; Delavrancea interpretat de, ed. ingrijita, pref., tabel cronologic si bibliografie de Al. Sandulescu, 1975; Emilia St. Milicescu, Delavrancea, 1975; C. Cublesan, Opera literara a lui Delavrancea, 1982; Emilia St. Milicescu, in Manuscriptum, nr. 2, 1982; I. Niculescu, in Teatrul, nr. 10, 11, 12, 1982; Al. Sandulescu, in Romania literara, nr. 15, 1983; Doina Modola, Dramaturgia romaneasca intre 1900-1918, 1983; M. Vatavu, B. St. Delavrancea, luptator pentru unitatea nationala, 1983; I. Zamfirescu, Teatrul romantic european, 1984; Emilia St. Milicescu, Pe urmele lui Delavrancea, 1986; Cella Delavrancea, Dintr-un secol de viata, 1987; Gh. Flores-cu, in Cronica, nr. 4, 1998; Z. Ornea, in Romania literara, nr. 35, 1999; L. Predescu, Barbu Delavrancea, f. a.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care


loading...

Copyright © 2009 - 2017 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.

 

Barbu Stefanescu DELAVRANCEA

Opera si activitatea literara

Scrierile si activitatea publicistica a lui Barbu Stefanescu DELAVRANCEA




Barbu Delavrancea, dramaturgul
Data nasterii. Copilaria si primii ani de scoala
OPERA LITERARA - TEMATICA SI PARTICULARITA,TI
Delavrancea - orator

Activitate pulicistica si comentarii / analize / referate pe text


Proza

Bunica

- citeste textul

Bunicul

- citeste textul



Teatru

Apus de soare

- citeste textul
Drama Apus de soare
Apus de soare - Comentariu
Trilogia Moldovei Apus de Soare
APUS DE SOARE - analiza literara
Caracterizare - Stefan cel Mare - personaj principal in drama Apus de soare
APUS DE SOARE - DRAMA, ISTORICA, - Semnificatia titlului
Portretul lui Stefan cel Mare - Apus de soare
APUS DE SOARE - Studiul textului



Nuvele

Hagi Tudose

- citeste textul
Nuvela realista Hagi Tudose
Hagi-Tudose - nuvela de Barbu Stefanescu Delavrancea
Caracterizare - Hagi Tudose - personaj al nuvelei



loading...