 |
|
Stau sub un pom cu frunza mica si asezata la distante egale, aproape decorative, cu ramurile impletite intr-un fel care aminteste din cand in cand arborii din fundalurile lui Leonardo da Vinci. Si, desi tot ce ma inconjoara e salbaticit si incult, aceasta indepartata aluzie pe care eu insami o uit si mi-o amintesc numai din cand in cand, rar, imi asigura o ciudata alinare si un confort intelectual. Si asta nu pentru ca ar schimba intrucatva lucrurile, ci pentru ca imi creeaza o foarte placuta senzatie de irealitate, de apartenenta misterioasa, banuita numai, la un alt regn, superior si necunoscut. Seara care incepe sa coboare contribuie desigur si ea la aceasta impresie aproape magica, desi nu confuzia dintre noapte si zi este hotaratoare, ci ambiguitatea dintre lumea aceasta si alta, despre care credeam ca nu e decat o aluzie, si iata - ce minunata descoperire! - poate fi totusi reala, amestecata cu gingasie si mister printre lucrurile lumii obisnuite. Dar nu prezenta aluziei la capodopera ma emotioneaza si-mi creeaza acea tresarire de placere spirituala devenita aproape fizica, nu valoarea artistica a fictiunii (pe care realitatea o aminteste si sugereaza ca s-ar inrudi cu eA) este importanta, ci simplul fapt al intrepatrunderii intre doua lumi ce pareau netangente intre ele si care, iata, pot fi - chiar daca numai pentru o clipita si numai intr-un infim fragment - conciliate.
Incantatoarea senzatie de irealitate care m-a curentat descoperind motivul leonardesc in crengile impletite ale salcamului am mai incercat-o - chiar daca nu cu aceeasi intensitate - privind o uriasa luna portocalie ridicandu-se peste varfurile negre de pruni, ca intr-un tablou de gang de proportii monumentale sau ca intr-o cuvertura de plus inchipuind rapiri din serai si cumparata cu suprapret pentru a fi etalata cu mandrie pe peretii de beton ai noilor apartamente. Deci simpla existenta a unor aluzii artistice (arta geniala sau de gang, nu are importantA), in miezul realitatii propriu-zise, al naturii pur si simplu, este suficienta pentru a ma transporta intr-o stare de gratie a carei amintire o pastrez indelung si la care visez, fara mare speranta, intruna. Pentru ca miraculos si izvorator de fericire nu este miracolul in sine, nu este irealitatea (artistica sau de alta naturA), ci faptul ca urmele lor cantatoare, supranaturale, extraordinare, nefiresti, mai pot fi descoperite - ca niste faramituri de paine neciugulite inca de pasarile uitarii si ale mortii - insemnand drumul pe care va trebui sa ne intoarcem acasa candva.
Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care
|
Politica de confidentialitate
|
Scrierile si activitatea publicistica a lui Ana BLANDIANA
Activitate pulicistica si comentarii / analize / referate pe text
Proza
