Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





Romania pitoreasca de Alexandru VLAHUTA (Roman)

 

PE DUNARE

PORTILE DE FIER Soarele scapata spre asfintit. Crestele muntilor par aprinse. Incet, se desfac si s-astern pe vai perdele de umbra. Inaintea noastra, pe luciul plumburiu al apei, se iveste-n curmezis mai intai o dunga, o coama galbuie si creata. Ne apropiem de pragul gherdapurilor. Dunarea incepe sa vajaie manioasa,
- e un zbucium s-un clocot de valuri dintr-un mal in altul. Peste-adancimi se fac ochiuri mari, cari rotesc in loc. Ici apa se scufunda, bolborosind, ca supta de gura unei valtori, colo se umfla, se burduseste si urla facand clabuci, batandu-se de stanci cari nu se vad. Vaporul merge mai incet, mai cu paza. Patru oameni stau la roata de la carma; amandoi comandantii sunt pe punte, in picioare, cu ochii atintiti inainte: trecem printre gherdapuri. Dunarea mugeste mai tare. Cu ochii inchisi, te-ai crede intrun codru pe-o vijelie cumplita. Din fundul ei se-ntind, pe sub valuri, nenumarate brate de piatra, gata s-apuce vasul si sa-l farme-n bucati la cea mai mica nebagare de seama. Aici, sub volbura asta de valuri, e incheietura Balcanilor cu Carpatii. Peste pumnii lor inclestati, Dunarea se arunca furioasa, rupand cu zgomot cele din urma stavilare ce i se mai ridica-n cale. Si in valmasagul acestei ciocniri de titani, fiecare val pare ca striga, fiecare stanca pare ca se misca. Deodata apa luneca de pe zagazul colturos si se intinde ca o panza. Lupta, naprasnica lupta dintre cei doi uriasi, cari de aci incolo au a purta strajile Romaniei, s-a incheiat. Muntii, invinsi, se dau la o parte. Zarea se deschide. Din stanga, de sub curmatura unui deal, vine raul Bahna sa intampine, sa salute sosirea marelui fluviu la pragul tarii, cu al carei pamant si destin se leaga pentru totdeauna. Din ce departari scoboara si cat a luptat Dunarea ca sa strabata-ncoace!
A trebuit sa spintece muntii, sa-si sape albia in piatra de-a curmezisul Carpatilor


. A batut, si "Portile de Fier" s-au deschis in fata puterii eterne a valurilor ei. Acum vuietul conteneste
- biruitoare, apa s-asaza intre maluri, potolita, neteda ca o oglinda. Carpatii isi imping spre miazanoapte inaltimile invalite in codru. Cateva stanci curioase isi mai ridica, din desisul verde, capetele plesuve, ca si cum ar vrea sa mai priveasca o data la potopul acesta calator, caruia nimic nu i-a putut sta impotriva. TURNU-SEVERIN De la Varciorova malurile se pleaca si se netezesc. Intinse ogoare de porumb inverzesc zaristea. Linia ferata tiveste drept, ca un chenar regulat, marginea apei pana la Turnu-Severin, care s-arata-n asfintitul soarelui ca-ntr-un decor de teatru. Dunarea, largita, taie o curba-n tarmul romanesc si-mpinge orasul pe-o inaltime acoperita de arbori, din desisul carora ies la iveala, tot mai sus, tot mai mari, case albe-nvalite cu olane rosii. Fumuri groase, negre clabucesc din cosurile fabricilor. De departe s-aud bocanind in santiere ciocanele de fier. Pe mal, la schela, furnica multimea, ca la balci. E plin locul acesta de amintiri stravechi. Pe-aici au curs, acum optsprezece veacuri, legiunile romane, menite-a rasadi un popor nou in campiile pustiite ale Daciei. Aici si-a intemeiat mai tarziu Septimiu Sever straja rasariteana a imparatiei lui, "Castrele Severiane", din cari se mai vad si astazi urme (Turnul lui Sever) in gradina publica a orasului, asezata deasupra portului, pe-o terasa-nalta, de unde se deschide una din cele mai frumoase privelisti pe Dunare. Aici a fost odata capitala Olteniei, scaunul vestitilor bani ai Severinului, a caror obarsie se pierde in adancimea vremii, dincolo de descalecatoare. Sapaturile ce se fac prin imprejurimi descopar ziduri antice, chipuri de piatra, scule si monede romane -razlete amintiri dintr-o lume de neasemanati viteji, cari-au adus s-au impanzit in campiile Dunarii lumina, graiul si falnica putere a celei mai mari si mai slavite imparatii din cate-au stat sub soare. Ce urme de uriasi au lasat legionarii lui Traian pe unde-au trecut!
Pasii lor se cunosc prin desfundaturile muntilor. Toate li s-au supus. Stancile s-au dat la o parte si le-au facut loc, apele s-au plecat speriate de umbra si zgomotul celor dintai poduri ce le-au incalecat. Dunarea, insasi mareata si naprasnica Dunare, s-a imblanzit si s-a dat invinsa in mainile lor. Se vad si astazi capataile podului care-a facut nepieritor numele lui Apolodor din Damasc, iesind din valuri, ca doua brate de gigant intinse spre cer. Aici, pe pamantul acesta, sfintit de jertfe mari si de pretioase amintiri, se ridica azi Turnu-Severin, unul din cele mai insemnate porturi ale Romaniei, oras apusan, cu cladiri frumoase, cu scoli marete, cu uliti largi si drepte
- cetate intarita odinioara, aparata de-un sant adanc pe care, la vreme de primejdie, il umplea intr-o clipala Dunarea, puind-o astfel subt o pavaza de apa din toate partile, strangand-o la san, ca pe-un copil iubit, sub bratul ei ocrotitor. Si ca si cum ar fi fost scris, ca orasul acesta, de care se leaga atatea mari intamplari, sa-si mai insemne o data numele in istoria neamului nostru, iata ca tot aici, unde a descalecat acum optsprezece veacuri imparatul Traian, pune intaiul pas pe pamantul tarii romanesti tanarul print Carol I, chemat sa ia in mana lui agera si norocoasa destinele acestui popor si
- redesteptand in el stramoseasca vitejie si putere de munca
- sa-l pregateasca pentru o noua faza de propasire si de glorie. CORBUL. HINOVA Vaporul spinteca netezisul apei, aurit de cele din urma raze ale soarelui. Indarat, orasul se pleaca, se cufunda-n valuri. Departe, spre miazanoapte si apus, muntii, intr-un nor de pulbere albastra, isi onduleaza coama pe poalele rubinii ale cerului. Malurile ies din apa intr-o inclinare dulce, desfasurand lanuri de grau in limpezisul zarilor. Peste toate-o moliciune, o pace dumnezeiasca se lasa de sus. Un deal din Serbia se culca drept in calea Dunarii. Ea, linistita, coteste pe la capul dealului, bate-o bucata buna spre rasarit si se-ndoaie-n forma de potcoava in tarmul romanesc. In fundul acestei potcoave e Ostrovul Corbului, in care un razboi intre rusi si turci, spun localnicii, ar fi lasat corbilor de mancare lesuri pentru trei ani de zile. * Un chiot lung sparge tacerea amurgului. Pe malul stang, casute albe se ivesc dintre copaci. Turme de vite se scoboara la adapat. In fata pichetului Hinova, granicerul nostru, cu arma la umar, pare o statuie de bronz. Livezile satului se oglindesc in valuri. Cumpana unei fantani se pleaca si se inalta ca un cocostarc care bea apa. Orizontul se deschide, se largeste din ce in ce. Ochiul strabate adanc in plaiurile tarii, pe langa dunga fumurie trasa de "Valul lui Traian", care, pornind din coasta Hinovii si taind spre rasarit dealul Starminii si viile Orevitii, se-nfunda, dincolo de Padina, in inima Olteniei. Soarele-a asfintit. Aerul miroase a pamant ars, stropit de-o bura de ploaie. Drumuri albe se pleaca din sat, legand viata de pe pamant cu drumul miscator al apei. Copacii, casele fug, se sterg ca niste naluci in urma noastra. Farmecul noptii se-ntinde s-astampara toate zgomotele pamantului. Malurile s-apropie, ca si cum ar vrea sa-si sopteasca ceva. Pe marmura vanat-a apei luna cerne o pulbere de argint. Toate parca se pregatesc sa treaca din lumea realitatii in lumea basmelor. OSTROVUL MARE. RUINI E noapte,
- o noapte calda, adanca, linistita. Nu se mai aude decat respirarea puternica a masinei si fasiitul somnoros al apei. Luminile intarziate ale satelor clipesc, ca niste licurici, printre crengile copacilor. Trecem pe langa Ostrovul Mare. In bataia lunei, turla bisericii, satul, viile, padurea, toate au infatisarea fantastica a lucrurilor vazute-n vis. Or fi stiind oare pacinicii locuitori de pe acest ostrov din ce vremi de vijelie au ramas zidurile naruite, valurile de pamant si cele patru metereze din preajma satului? Or fi banuind ei vrodata ca, de pe monedele pe cari le gasesc, cand isi sapa via sau ogorul, ii priveste chipul unui imparat roman si ca, sub vechile ruini, pe cari-si intind navoadele la soare, dorm atatea scumpe amintiri din istoria neamului lor? De la Severin pana dincolo de Galati, mai toate satele si orasele noastre de pe malul Dunarii sunt ridicate pe ruini de acestea sfinte
- ziduri surpate si mormane de moloz
- ramase de pe urma intinsei si glorioasei imparatii, ai carei legionari au vanzolit limanurile marilor s-ascunzatorile muntilor, zguduind pamantul sub tropotul cailor lor. Taranii dunareni -plugari, pescari, impletitori de rogojini
- isi intaresc temeliile caselor cu caramizi scoase din vechile zidiri romane, admirabila simbolizare a inchegarii regatului roman de azi, pe urmele si din vlastarele celei mai frumoase si mai infloritoare provincii romane, de acum doua mii de ani aproape!
LA CALAFAT Din vale de Gruia, in dreptul satului Pristolu, o lama sclipitoare de otel se-mplanta-n malul drept. E raul Timocului. Serbia ramane la apus. Dunarea de-aci incolo pune in fata Romaniei o noua vecina
- Bulgaria. Pe-o departare de patruzeci de kilometri malurile nisipoase bat spre rasarit, pana la satul Cetatea, pe unde se indoaie iarasi un cot mare in tarmul din stanga, scobit de valuri, pana-n sesul Maglavitului. E miezul noptii. Slabe, tremuratoare licariri clipesc, ca niste ochi somnorosi, pe amandoua malurile. Un muget lung, rasunator, da ecou dumbravilor de pe ostroave: vaporul se opreste la Calafat. Orasul doarme sub straja lunii. Casele-n sirate pe costisa pravalita spre Dunare isi astern umbrele negre pe ulitile largi, tacute, pustii. Schela de grane in timp de liniste, cetate de aparare-n razboi
- Calafatul isi are de mult paginile lui de suferinti si de glorie in istoria tarii. In zidurile caselor vechi se cunosc si azi urmele bombelor,
- asa raman pe trupul ostasilor batrani semnele razboaielor in careau dat vitejeste piept cu moartea. Asupra acestui oras s-au aruncat cele dintai obuze turcesti in primavara anului 1877, cand razboiul nu era inca deschis, cand Romania
- linistita in fata furtunii ce se pregatea
- nu facea decat sa-si asigure paza granitelor ei dunarene. Dar la glasul tunurilor din Vidin, ca la un cantec batranesc, desteptator de amintiri marete, un dor adanc de lupta si de biruinta tresari in inimile ostasilor din tabara Calafatului. In ziua de 15 Mai, pe cand cele doua cetati isi incercau puterile, aruncandu-si ghiulele peste valurile nepasatoare ale Dunarii, un obuz cazu si se sparse la cativa pasi inaintea Domnitorului Carol.
- "Ura!
" striga voios tanarul Voievod, ridicandu-si chipul in vant; un "ura!
" puternic, mai rasunator decat bubuitul tunurilor, zbucni din pieptul tuturor ostenilor, si muzicele regimentelor intonara imnul national.
- Astfel salutau inceputul razboiului acei care, peste opt luni, dupa minuni de vitejie, aveau sa intre biruitori in vechea cetate, care se grabise sa le-arunce cele dintai bombe, si la care, astazi, priveste cu fala vulturul de pe monumentul Independentei, intru amintirea acelei zile, in mijlocul orasului Calafat. DESA Vaporul luneca-ntre malurile joase, acoperite de salcii. Vapaia lunii se farma de muchile valurilor; ici si colo pe luciul apei tremura stropi de lumina. De la Calafat, Dunarea-si abate cursul spre apus, taind o curba adanca in tarmul Bulgariei pana-n fata satului Desa, de unde iarasi se-ndreapta spre rasarit. Gorgane rotunde, departate unele de altele, se insira ca niste straji in largul zaristei deschise. Noaptea e limpede, luminoasa, s-atata liniste e-n aer, ca frunzele nemiscate-ale salciilor iti par inmarmurite ca de-o vraja. Aici, pe magurile Desei si-au intins corturile, in vara anului 1877, escadroanele Olteniei, in asteptarea razboiului. Nici nu se putea alege un loc mai nemerit pentru a pregati la fapte vitejesti inimile acelora cari, peste doua luni, aveau sa se arunce cu pieptul deschis in foc si-n grindina de gloante pentru mantuirea si-naltarea patriei lor. De jos, din marginea satului, ruinile unei cetati romane le spuneau din ce vita stralucita-si trag neamul; iar in fata lor, peste zavoaiele de plopi si salcii de pe malul Dunarii, se intindea campia pe care, cu trei sute de ani inainte, Mihai Viteazu, spargand duiumul ostilor turcesti si, ca o vijelie naprasnica, spulberand steagurile verzi de pe pamantul tarii lui, gonea dara de sange si de turbane risipite pana-n vagaunele Balcanilor. GURA JIULUI. BECHETUL. CELEIUL Se crapa de ziua. Negurile Dunarii impiedica vederea malurilor. Privirile ostenesc cautand in desert un punct de sprijin dincolo de zarile apei,
- pare c-am pluti in largul marii. Dar iata ca dinspre rasarit un tanc se aprinde, si-n juru-i se desface-un rotocol de lumina alburie. Ceata se rupe-n pale argintii. Incet, de o parte si de alta, se dezvalesc malurile plecate sub paduri de salcii. Stoluri de rate salbatece isi falfaie aripele greoaie pe deasupra apei. Un brau de otel, sclipitor in bataia soarelui, taie lanurile din stanga. Este Jiul, copilul zburdalnic al muntilor, care-si goneste undele limpezi peste sesurile Olteniei, se prabuseste urland in saritoarea de la Zaval, si de aci, parasindu-si vechea albie potmolita de nisip, isi sapa alta noua pana-n fata ostrovului Copanita, unde intra si se mistuie in valurile tulburii ale Dunarii. Ne-apropiem de Bechet. Casutele albe, luminoase, ale satului se ivesc una cate una de dupa perdelele de salcii. Ele par a fugi din marginea apei, gonite de amintirile razboaielor, speriate inca de viforul mortii, care de-atatea ori si-a facut pod de gloante intre cele doua tarmuri. In fata, pe malul drept, e Rahova
- port bulgaresc
- odineoara cetate turceasca, pe zidurile careia de doua ori au falfait biruitoare steagurile luptatorilor romani sub Mihai Viteazul la 1595, si sub Domnitorul Carol la 1877. Razele soarelui bat piezis, imprastiind solzi de aur pe-ncretiturile apei. Vaporul lasa-n urma o carare de spuma verzuie. Malul stang se culca, deschizand ochiului privelisti adanci in sesurile Romanatilor. Iata intinsa si stralucitoarea balt-a Potelului, vestita pentru multimea si varietatea pestilor ei. Iata Celeiul
- vechea Malva, capitala Daciei Malvenze. Aici sunt ruinile celui mai mare si mai insemnat oras din perioada tracica; sub zidurile acestea zac scuticile poporului roman de azi. Vase, statui si monede romane, dezgropate de sub paraginile Malvei, dand la o parte negurile timpului, vin si urzesc, cu marturiile lor pretioase, inceputul istoriei neamului nostru. Aici, la Celei, se vad urmele podului pe care l-a durat Constantin cel Mare peste Dunare, pentru a pune in legatura Dacia cu Moesia. De-aici, din valea Malvei, purcede "drumul lui Traian", drum larg de piatra, care trece prin Romula si se-nfunda-n munti. Pe calea asta veche, povestesc taranii din Celei, se purta Craiul de roua noaptea, pe luna, intre Dunare si munte; s-odata, pe cand se-ntorcea devale, apucandu-l ziua pe la locul unde-i acum satul Potopinu, cic-a intins soarele, care de mult il cauta, numai o raz-asupra lui si l-a baut dintr-o sorbitura. S-atunci "Uriasii", cari haladuiau in Malva, au pornit, ca stolurile de cocori, si s-au dus pe alte taramuri, si-n urma lor s-au naruit, de la sine, zidurile cetatii, si toate s-au irosit, ca si cand n-ar fi mai fost Cine stie daca, in aceasta inchipuire a poporului, nu e rasunetul departat al pustiitoarelor invazii, in fata carora imparatul Aurelian, gingasul "Crai de roua", a gasit ca-i mai intelept sa-si retraga legiunile din Dacia!
SILISTIOARA Zavoaie de salcii prind iarasi sa imbrace malurile, pan-aci dezvalite. In stanga, pe-o terasa verde, se vad liniile drumului-de-fier. Mai departe, o biserica isi ridica peste copaci turlele-i nalte si stralucitoare. Iata-ne-n dreptul oraselului Corabia, sentinela dunareana asezata-ntre maguri, port insemnat, legat de inima tarii printr-o linie ferata. Ceva mai la vale e satul Silistioara, in fata caruia s-a asternut peste Dunare podul de vase pe care-a trecut armata romana in campiile Bulgariei in ziua de 20 august 1877. Mare, de-a pururea vrednic de aducere-aminte va ramanea momentul acela in viata neamului nostru. Solemne si pline de barbateasca hotarare erau chipurile parlite de soare ale ostasilor insirati drept, umar la umar, pe sesul Silistioarei. Ei simteau ca asupra lor, in clipa aceea, stau atintite privirile duioase si increzatoare ale unui popor. Ei stiau ca in cutele drapelului lor duc mandria, si grijile, si sperantele unei tari. Norod mult din toate partile, si preoti de prin sate, si fruntasi din Bucuresti venisera sa-i vada si sa-i binecuvanteze. Domnitorul Carol, calare strabatand randurile, imbratiseaza cu privirile-i de vultur iubita lui ostire: "Incepem astazi luptele glorioase ale strabunilor, graieste armatei Domnul si Capitanul ei, ridicand spre rasarit spada vechilor si legendarilor Voievozi. Faceti dar sa falfaie din nou cu glorie drapelul romanesc pe campul de bataie, unde stramosii vostri au fost secoli intregi aparatorii legii si ai libertatii. Inainte dar, ostasi romani, inainte cu barbatie, si in curand va veti intoarce in familiile voastre, in tara voastra, libera prin voi insiva, acoperiti de aplauzele intregii natiuni". Un "ura" puternic, clocotitor, zbucneste din mii de guri. Si podul se intuneca de sirurile voiosilor ostasi, care
- cu Domnul lor in frunte
- cantand se duc in campiile mortii, se duc s-arate inca o data lumii nepieritoare virtuti ale Romaniei si sfintele ei drepturi la viata si la neatarnare. De mult Dunarea nu mai vazuse fluturand peste valurile ei steagurile acestei tari. Ea tresare la cantecele soldatilor ca o mama duioasa la glasul celui mai ales si mai iubit copil al ei. Multimea se uita cu drag pe urma lor, pana cand nu se mai vede decat un nor de praf
- simbol al nelinistii care-n clipele acelea invaluia destinele tarii. ISLAZUL Soarele e sus. Tot cerul e de-un albastru stralucitor. Ostroavele
- gradini plutitoare
- isi rasfrang in valuri rachitele argintii. Din lunci rasuna talangi, fluiere s-aud doinind. In aerul caldicel e un miros dulce de faneata si de sulcina. Pe dealuri, departe, tarlalele-nguste par niste velinti intinse la soare. De-a lungul tarmului stang se-nsira satele in lant; case mici, tupilate, bordeie acoperite cu sovar, si-n toate
- un aer de umilinta, de frica, parca stau gata s-o rupa de fuga. Nimic din maretia uimitoare a vechilor castele de pe malurile Rinului. Pe-acolo veacuri de liniste si de siguranta au ingaduit omului sa-si lege temeinic viata lui s-a urmasilor lui de aceeasi vatra, de-acelasi colt de pamant. Aici, pe valea Dunarii, mereu au bantuit razboaiele si navalirile de barbari. Sute de ani au batut in partile acestea vijeliile noroadelor flamande si pustiitoare, in urma carora doar gramezile de cenusa mai aratau pe unde au stat gospodarii si sate. Cine sa cugete la cladiri nepieritoare pe-un pamant asa de nesigur!
Abia acum incepe sa s-aseze o viata mai statornica de-a lungul acestui tarm al Dunarii, atat de des incercat cand de foc, cand de apa, cand de inecul talazurilor de nisip purtate de vanturi. Trecem prin fata Islazului, sat mare, frumos, aproape un orasel, asezat la varsarea Oltului in Dunare. Aici s-au sfintit steagurile revolutiei de la 1848. Aici s-au strans intai s-au cuvantat in fata poporului conducatorii miscarii: Eliade, Magheru, Tel, Golestii. Afara, in Campia lui Traian, numita de atunci "Campia Regenerarii", pe pristolul incunjurat de faclii aprinse, straluceau crucea si evanghelia
- simbol de jertfa si de mantuire. Norodul ingenuncheat, cantecele preotilor imbracati in odajdii, lumina tremuratoare a facliilor in razele soarelui, zornaitul cadelnitelor, fumul de tamaie ce se ridica in aer, toate dadeau clipelor acelora o maretie deosebit de sfanta si de miscatoare. Inimile bateau mai tare. Un sentiment nou, inaltator, de evlavie, de incredere, strabatea multimea. Se simteau toti mai buni, mai tari, gata de orice jertfa, infratiti intru acelasi cuget. Un alt soare rasarise pe cer in ziua aceea de 9 iuniu. Frumoase si de neuitat sunt cuvintele inspirate pe care le-a rostit atunci, in ascultarea cuvioasa a norodului, preotul sapca din Celei: "Dumnezeule al puterei si al dreptatii, priveste pe poporul tau ingenuncheat inaintea evangheliei si crucii tale. El nu vrea alta decat dreptatea ta; asculta si binecuvanteaza rugaciunea sa. Da putere bratului sau, si dusmanii tai vor pieri. Varsa in sanul lui curajul, in inima sa increderea, si oranduiala in spiritul sau. Dumnezeule al lumilor, tu, ce ai pus odinioara stalpul de foc povatuitor lui Moise in pustiu, porunceste si acum ingerului tau sa se coboare in mijlocul nostru si sa ne povatuiasca intru caile tale. Binecuvanteaza din inaltul cerurilor stindardele noastre, incoronate de crucea mult iubitului tau fiu, fa-le a se desfasura pe drumul bunei oranduieli si al adevaratei glorii" Numele acestui preot mare la suflet si iubitor de neam a ramas legat de reinvietoarea miscare de la 48, si taranii din Islaz il pomenesc cu drag in cantecele lor: "Sa traiasca popa Sapca, C-a scapat tara de claca, Si Golestii cate trei, Ca ne-au dat cate-un bordei." Tot asa a ramas de-a pururea legat de biruintile lui Mihai Viteazu numele unui alt preot oltean, popa Stoica din Farcas, pe care iarasi il canta poporul: "Canta ciocarlia-n vie, Eu credeam ca-mi canta mie. Canta lui popa Farcas, Care sare sapte pasi, Ce iese din leturghie, Taie la turci cate-o mie." Si la toate cumpenele, in toate intamplarile mari, gasim statornic in istoria poporului nostru amestecul acesta al celor sfinte cu cele lumesti
- adanca, nestramutata legatura dintre cruce si spada. TURNU-MAGURELE Incep sa se desfasure bogatele holde, nesfarsitele lanuri din Teleorman, unul din cele mai manoase tinuturi ale tarii. O lina suflare de vant adie peste granele coapte. Intinsa padure de spice se-ndoaie in valuri sclipitoare. Dinspre miazanoapte, de subt un desis de salcii, apare Oltul. El vine-ncet, greoi, tacut. In fata Dunarii se desface-n doua brate, ca si cum ar vrea sa se mai razime-o clipa pe pieptul celui din urma ostrov inainte de a intra in marele fluviu. De partea ceealalta, din codrii Balcanilor, vine Osma. In raspantia asta de ape, ti se pare ca Oltul, despicand voiniceste torentele Dunarii, a strabatut dincolo, pe tarmul pietros al Bulgariei, si trece-nainte pe sub zidurile Nicopolii. Suntem in fata portului Turnu-Magurele. Orasul e retras mai deoparte, pe podisul luncii deschise intre Dunare si Olt. In lunca aceasta a fost vechiul oras Turris, de unde se carau in sus, pe apa Oltului, proviziile armatei pe care cuceritorul Daciei o impanzise dincolo de meterezile Carpatilor. Din "Turnul lui Traian" nu se mai vede azi decat o movila de pamant. Pe-aici si-au facut vad ostile turcesti, al caror suvoi cotropitor sute de ani s-a izbit, ca de un zid neclintit, de piepturile otelite ale romanilor. Locurile acestea au vazut la lupta pe cei mai mari si mai slaviti voievozi ai nostri: pe Mircea cel Mare, pe Vlad Tepes, pe Radu de la Afumati si pe Mihai Viteazu, care-astepta pan ce iarna-i asternea pod de gheata peste Dunare ca sa se rapada ca o vijelie in ostile turcesti si, invalmasindu-le mai mult cu iuteala decat cu puterea, sa bata si sa supuie toate cetatile lor din smarcurile Osmii pana in talazurile marii. S-acum douazeci de ani, tot pe-aici, prin locurile acestea de-atatea ori stropite cu sange, s-au intors ostasii nostri biruitori din campiile Bulgariei. Rarite erau randurile, si steagurile zdrentuite de gloante, dar pe chipurile uscate si pline de praf ale acelor viteji cari vazusera moartea asa de-aproape stralucea ca o lumina dumnezeiasca; toata lumea se descoperea cu respect inaintea lor
- pe strazile orasului flori li s-aruncau din balcoane, si ochii se umezeau de lacrimi privindu-i, lacrimi de iubire, de recunostinta, de admiratie. Ei aduceau cu dansii, din tabiile Grivitii si ale Plevnei, cele mai mari si mai scumpe trofee cu cari s-a putut vrodata mandri o armata victorioasa
- slava si neatarnarea patriei lor. ZIMNICEA E cald
- aerul fierbe de zapusala. Roata vaporului vantura pietre scumpe in dogoreala soarelui. Fug indarat malurile verzi; ostroavele parca se invartesc in loc. In dreptul insulei Barzina se-ntinde pe tarmul stang marele iezer Suhaia, care porneste din stuharisul satului Vanatorii si tine mai bine de o posta, pana in platoul pe care-i asezat oraselul Zimnicea -veche si bogata schela de grane
- capitala tinutului Teleorman acum saizeci de ani, cand, pentru paza si carantinele tarii, se oranduise ca orasele de pe marginea Dunarii sa fie resedinti de judete. Pe sesul ce se asterne inspre apus, pana in Rusca Lunga, a fost vechea cetate-a Zimnicii, din care nu se mai vad azi decat santurile de aparare. Aici se gasesc in pamant urne de lut pline cu cenusa si sfaramaturi de oase, scule si ramasiti de podoabe femeiesti de pe vremea dacilor. Locul acesta
- cel mai insemnat cimitir antic din cate s-au descoperit la noi
- se numeste si azi de tarani: "Campul mortilor". Mai departe, pe maguri usor inclinate, de-a lungul malului se desfasura in soare galbene lanuri de grau si inisti albastre. Pe tarmul din dreapta, inalt, rapos si uscat, e sistovul, orasel si port bulgaresc. Case mici, vechi, sprijinite una de alta, povarnite sub coperisuri de olane, au aerul unor mosnegi ce povestesc intamplari pline de groaza si de jale. Dunarea se largeste. In stanga tarmul se lasa, deschizand privelisti nemarginite peste ogoarele si suhaturile tinutului Vlasca. Satele fug din calea revarsarilor si s-asaza pe dealurile departate. Apele aburesc de caldura. Din desisuri intunecoase de salcii ies lisiti si gaste salbatice, momite de soare. Sitarii vineti si becatele cu cioc alb si subtire se primbla fara frica pe langa vapor. Incet vaslesc din aripi pe deasupra noastra gusatii pelicani. Departe-nainte se vad, intre cer si apa, minaretele din Rusciuc
- mai demult cetate turceasca, azi oras insemnat al Bulgariei
- impins in Dunare pe-o limba de mal. GIURGIU. CALUGARENII Sosim in fata orasului Giurgiu. Tarmurile se departeaza. Din cosurile inalte ale fabricilor galgaie rotocoale negre de fum ce se risipesc molatic in zarea nesfarsita. Dunarea linistita, larga are aspectul unui lac frumos, poleit de razele soarelui. Un ses neted, verde, rasare in mijlocul apei. E ostrovul San-Giorgio, pe care-a stat odinioara un falnic castel, zidit de genovezi
- stapanitorii marilor de-acum o mie de ani. In dreptul acestei insule se-ntinde, pe campia din stanga, Giurgiul
- sentinela capitalei la Dunare
- vechea si zbuciumata cetate, stapanita cand de romani, cand de turci, batuta si pusa-n flacari cand de unii, cand de altii, nestiind pana pe la inceputul acestui veac carui dumnezeu sa se inchine, si cui, si-n ce limba sa-si spuie durerile. In cinci sute de ani sia vazut de paisprezece ori bisericile prefacute in geamii:crestinii trebuiau sa s-ascunda prin beciuri ca sa se poata inchina in legea lor. Pe aici si-a intins pod peste Dunare acum trei sute de ani batranul si nebiruitul Sinan-pasa
- spaima crestinatatii. El venea cu oaste multa si cu valva mare, hotarat sa sfarme -o data pentru totdeauna
- stavilarele romane din poalele Carpatilor, cuibul acesta de viteji, cari de-atata timp stateau straji neadormite la portile Europei apusene si nu lasau puterea Semilunii sa-si intinda mai departe valurile-i cotropitoare. Pentru fericirea neamului nostru, pe vremea aceea domn in Tara Romaneasca era Mihai Viteazu, una din cele mai eroice figuri in istoria omenirii. Vazand el ce potop de oaste vine asupra-i si cugetand ca o lupta in camp deschis nu e cu putinta, se retrase la cateva ceasuri departe de Giurgiu, pe valea Neajlovului, la locul numit Vadul Calugarenilor. Aici, drumul spre Bucuresti trecea printre doua dealuri acop



erite de paduri. Valea era ingusta si mlastinoasa. La intrare era un pod lung de lemn peste baltoacele Neajlovului. Mihai trecu podul si se aseza in stramtoarea aceasta ca-ntr-o cetate. Putini erau la numar ostasii lui, dar inimosi, incercati in lupte, cu multa iubire de tara, si hotarati cu totii a-si da scump viata. Impartiti in cete, asteptau pe vrajmas si-si planuiau lovirile. A patra zi, pe la namiezi, pandarii de pe maguri zarira dinspre Giurgiu un nor mare de praf intunecand vazduhul. Pe la toaca, oastea marelui vizir, de zece ori mai numeroasa decat a lui Mihai, era impanzita la gura vadului, dincolo de pod. Din infundaturile codrului, romanii isi masurau vrajmasul cu care-aveau sa dea piept a doua zi. Noaptea si-o petrecura sfatuind imprejurul focurilor. Cand se lumina de ziua, toti erau in picioare, nerabdatori, gata de lupta. Marimea primejdiei ii infierbanta. Mihai se primbla printre ei. Privirea si vorba lui dau sufletelor incredere si bratelor tarie. "Cu inima, copii, si nu pierdeti nici o miscare. Ganditiva ca in cumpana barbatiei voastre atarna azi destinele tarii, mandria si viitorul neamului nostru!
" * Cumplita a fost lupta, si mult sange s-a mai varsat pana sa se hotarasca biruinta acelei zile. De trei ori s-au izbit, din ce in ce mai indarjite si mai furioase, cele doua armate. De trei ori nenfricosatele siruri ale lui Mihai se rapad dincolo de pod si-si despica drum cu palosele-n gloatele adanci si dese ale lui Sinan. Inabusiti insa de covarsitoarea multime a dusmanului, care parea ca de ce-o tai, de ce sporeste, romanii se retrag, incet si cu randuiala, in stramtoarea in care turcii nu-ndraznesc inca sa se adanceasca. Se lasa soarele spre asfintit. Printre copaci se vad ostasi legandu-si ranile-n pripa, nerabdatori de a-si jertfi patriei cea din urma picatura de sange. In vale viermuiesc turbanele. Sinan-pasa se pregateste sa treaca podul si sa inainteze cu toata armata. Incep clipele marilor griji. In vremea asta, iata ca soseste in tabara romanilor o ceata de trei sute de puscasi ardeleni. Ajutorul acesta, venit la timp, e primit ca un semn dumnezeiesc. Acum nu mai e un moment de pierdut. Mihai isi intocmeste iute randurile, s-asaza-n fruntea calaretilor si, smulgand o secure din mana unui soldat, isi face cruce si da pinteni calului. Un freamat lung, ca de starnirea unui vant, cutremura padurea. Turcii apucasera a-si trece o frunte de oaste dincoace de pod. Mihai se repede voiniceste-n ea si-nvartejindu-se isi face loc cu calul si cu bratul in multimeanspaimantata, rateaza dintr-o lovitura de stangaci capul lui Caraiman-pasa si-nvalmaseste cu ai sai sirurile rupte si zapacite de iuteala izbirii. Sinan, fierband de manie, isi ridica grosul armatei si trece podul. Mihai se face ca se retrage si-l lasa sanainteze putin in stramtoare, unde multimea, neputandu-si desfasura randurile, nu mai era asa de primejdioasa. Turcii incep sa se creada biruitori, cand deodata se trezesc izbiti in fata de oastea invapaiata a lui Mihai. Puterea, si mai ales iuteala atacului neasteptat ii opreste-n loc; loviturile, cari curg ca grindina, le ia vazul. Tipetele celor dinainte arunca groaza-n sufletele celor din urma. Macelul se-nfierbanta. Luptatorii sunt piept la piept. Ochii scapara, si inimile se-ndarjesc de-o parte si de alta. Adanc strabate in gloata fulgeratorul voievod, lasand dara de morti pe unde trece; ostasii lui ucid cu manerul cand li se rupe spada. Ei inainteaza mereu, spargand sir dupa sir, imprastiind spaima si neoranduiala in oastea pagana, carencepe sa dea-ndarat si sa se-nvalmasasca. Cei din urma, vazandu-se-mpinsi spre pod, o iau la fuga. Sinan se rapede sa-i intoarca. El racneste, blestema si bate-n misei cu ghioaga-i de fier. Dar strigatul mortii rasuna mai tare. Oastea vizirului se tulbura toata, napadita ca de-o furtuna. Romanii lovesc orbeste. Piepturi si capete trosnesc sfaramate sub copitele cailor. Multimea, nebuna de groaza, isi cauta scaparea-n fuga. Fricosii tarasc pe eroi. La pod se inghesuiesc sa treaca deodata cai, oameni si tunuri. Se face-o larma s-un invalmasag de nu mai stiu incotro sa se miste. Toti poruncesc, si nimeni n-asculta. Unii mor striviti de-mbulzeala, altii s-azvarl in mocirla. Sinan, imbrancit, cade de pe pod si-si rupe dintii,
- un supus il ia-n spate si-l scapa. Soldati si pasi fug laolalta, lasand si arme si steaguri in mainile romanilor, cari-i gonesc, lovindu-i de zor, pana cand noaptea ia subt ocrotirea intunericului ei sfarmaturile ce mai ramasesera din marea oaste-a lui Sinan. Mihai se-ntoarce-ncarcat de trofee. Stelele clipesc peste baltile de sange. Batranul, cruntul vizir, boceste-n cortu-i, rupandu-si hainele de pe el. Nauc, nepricepand ce-i asta, aiurit de durere, geme clatinand din cap: "Alah, Alah!
" si pe cand spahiii lui tremura tupilati prin balarii, din tabara romanilor se-nalta-n linistea noptii cantece de biruinta. INTRE TARMURILE NOASTRE De la Giurgiu in jos trecem printr-o larga alee de rachiti. Dunarea-si croieste matca drept, pare c-ar fi canalizata. Pe langa mal se misca-ncet slepuri mari incarcate cu lemne. Nori albi, scamosi, plutesc in albastrul cerului. Amurgeste. Din stanga, in zidul de salcii, se deschide-o poarta prin care intra, linistit, Argesul. Aici, in unghiul acesta de ape, pe ruinile Constantiolei, veche cetate zidita de Constantin cel Mare, e targusorul Oltenita
- schela de grane a judetului Ilfov. Malurile se tesesc. De-o parte si de alta pamantul se asterne pustiu si neted ca o apa. In departare, spre miazazi, se pierd intr-o lumina rosietica inaltimile Balcanilor. Ne oprim cateva minute la Silistra, port bulgaresc. De-aici, din fata vechiului fort Arab-Tabia, amandoua tarmurile ni-s deopotriva de scumpe. In dreapta incep sa se desfasure sesurile ondulate ale Dobrogei,
- in stanga, nesfarsitul camp al Baraganului, care-a vazut pe Alexandru Machedon, gonindu-si falangele pe urmele getilor inspaimantati, si pe Mircea cel Mare, biruitorul de la Rovine, alungand de pe hotarele Romaniei oastea sfaramata a trufasului sultan Baiazid-Fulgerul. Deaici porneste marele brat al Dunarii
- canalul Borcea
- care trece prin fata orasului Calarasi si, batand spre miazanoapte, curge cale de cinci poste intre desertul pururea-nsetat al Baraganului si suhaturile mlastinoase ale ostrovului Balta. Noaptea se lasa tacuta, vasta, solemna. Luceferi multi rasar din fundul apei si tremura pe valuri. Sub tainica mangaiere a lunei, Dunarea, culcata-ntre paduri, cari-i aduc aminte de izvoarele-i departate, pare ca viseaza. Cate-a mai vazut, Doamne, si cate mai stie Dunarea asta a noastra,
- cand ar sta ea sa le povesteasca pe toate!
Inca din vremurile tulburi, de pe cand pamantul nu-si asezase inca neamurile-n graniti hotarate, roiau popoarele pe malurile ei atragatoare. Si n-a fost imparat mare sa nu-si poarte peaici doru-i de cucerire. N-a fost colt de lume in care sa nu fi strabatut faima "Frumosului Istros", fermecatoarele legende ale acestui minunat fluviu, la care se-nchinau atatea noroade s-a carui apa
- scrie Sofocle
- avea, in credintile celor vechi, darul de a spala de pacate. De-a lungul acestui torent, care spinteca Europa in doua, au curs puhoaiele de barbari, oardele salbatice ale pustietatilor de la miazanoapte si de la rasarit
- popoare vechi s-au risipit, iar altele au odraslit si s-au ridicat pe sfarmaturile lor, si crai din toate partile lumii si-au napustit pe-aici ostile in razboaie, din strasnicia carora s-au dezlegat si lamurit cele mai mari evenimente in istoria omenirei. Ramai uimit cand stai sa cugeti ce de noroade s-au vanturat pe malurile Dunarii, si cate frunti incoronate s-au oglindit in undele ei, de la Dariu pana la domnitorul Carol. Pe drumu-i lung, de trei mii de kilometri, Dunarea spala trei imparatii, sase regate si doua principate, da viata la 30 de orase, din cari trei sunt capitale, soarbe 120 de rauri, sparge doua siruri de munti, si in falnicu-i mers spre mare isi asculta gloria cantata-n sase limbi; dar doina, adanc miscatoarea doin-a Romaniei, o farmeca intr-atata, ca-si da acestei tari cea mai frumoasa si mai bogata jumatate din stapanirea valurilor ei. Nici nu se putea visa un dar mai pretios si mai binefacator pentru patria noastra, pururea ravnita de atatia megiesi puternici, tinta atator vise lacome, Ileana Cosanzeana pusa de soarta in calea zmeilor inviforati, rapiti de frumusetea ei!
Dunarea e braul vrajit din basme, care-ncingand trupul mandru al acestei fecioare incremeneste pe loc bratele vrajmase intinse asupra ei. PODUL DE PESTE DUNARE Ne apropiem de Cernavoda. Inaintea noastra se-nalta, alb, stralucitor in bataia lunei, podul "Carol I". In linistea noptii, sub cerul limpede si instelat, frumusetea si maretia acestei puternice intrupari a geniului romanesc ne dau impresia ca suntem intr-o lume de vraji, in fata unuia din acele minunate poduri de argint de cari ne vorbeau povestile-n copilarie. Picioarele de sprijin, zidite-n piatra, sunt asa de departe unele de altele s-atat de inalte, incat toata uriasa impletitura de fier, pe care alearga zguduitoarele trenuri, pare ca pluteste in aer, usoara ca o dantela. Acum cele doua maluri se impreuna pentru totdeauna sub maiestria acestui nepieritor arc de triumf, inchinat batranului Danubiu de poporul care-atatea veacuri a luptat alaturea cu el si de-atatea ori si-a amestecat sangele-n undele lui pentru ocrotirea civilizatiei apusene. Dobrogia, vechea noastra Dobrogie, al carei pamant e o comoara nesecata de amintiri istorice, dupa un somn de cinci sute de ani sub jugul strain, se desteapta la o noua viata. Un domn tot asa de viteaz ca si Mircea, cuceritorul ei de odinioara, a venit si i-a sfaramat cu spada lantul de robie. Acum Romania intinde asupra ei puternice brate de fier peste valurile Dunarii, si cu drag strangand-o la sanu-i, mandra, increzatoare, priveste inainte-i deschise largi portile rasaritului si calea nesfarsita a marilor. Ne oprim cateva minute la Cernavoda, port asezat in scobitura malului drept, pe marginea vechii albii, prin care, cu mii de ani in urma, isi taia Dunarea un drum mai scurt la mare. Noaptea-i asa de luminoasa, parca-i ziua. Sclipitoare, tacute, valurile se imping incet unele pe altele. Deasupra, Calea lactee, Calea lui Traian, cum ii zice poporul, alba, stropita de stele, pare-o rasfrangere a Dunarii pe cer. De pe puntea vasului privesc visator in urma spre dorobantul de bronz, pazitor etern la capataiul podului dinspre mare. Intre cele doua maluri, peste batranul fluviu, indraznetele arcuri de fier se-nalta ca niste aripi gigantice intr-o falnica pregatire de zbor, ce pare a infatosa inchipuirii avantul si sperantele tarii noastre. BRAILA Se lumineaza de ziua. Copacii sparg perdelele de ceata. Pamantul se desface ca din scutice si-si disterne privelistile din ce in ce mai limpezi, din ce in ce mai largi. In fata portului Harsova, asezat pe malul drept, la poalele dealului Ciobanu, se impreuna cele doua brate ale Dunarii. Putin mai inainte, din vale de ostrovul Gasca Mare, despicand ogoarele, isi aduce Ialomita dinspre apus undele-i galbene si linistite,
- a patra solie din imparatia Carpatilor nostri. La sosirea ei, Dunarea se tulbura, ajunsa ca de-un dor adanc Ce tanara si falnica era cand se batea cu stancile ca sa-si faca loc in lume!
Ce dulce-i canta freamatul codrilor intunecati!
Un popor de amintiri o striga din urma. Apele ei se razletesc si se-mprastie ca vitele unei funii despletite: unele apuca inspre rasarit, spre magurile Dobrogiei imbrobodite-n negura, altele se-ndoaie spre apus, spre strasina Carpatilor, ca si cum, dornice de inaltimi, ar cata sa mai intalneasca-n cale muntii aceia frumosi, cu cari s-au luptat odinioara si pe cari i-au lasat invinsi. O lunca mare, scrijalata de privaluri si sparta de balti, s-asterne-ntre aceste brate, cari strabat astfel raschirate o departare de trei poste. Stufisuri de papura-nalta, deasa ca peria, astupa viroagele. Soarele rasare-ncet de dupa dealurile Macinului. Vaile fumega in departare. In urma noastra, pe luciul apei, tremura vine albastre si rosii. Paduri seculare de salcii intuneca malurile. Intram intr-un canal drept. De-o parte si de alta, copacii, insirati ca pe-o alee, se vad rasturnati in apa. Stoluri de grauri se vantura-n aer ca o pulbere vanata. Incet, perdeaua de arbori se trage la o parte, deschizand ochilor una din cele mai incantatoare privelisti. In fund, pe-o colina ridicata in fata inaltimilor fumurii ale Dobrogiei, se desfasura, in toata maretia ei, Braila, vechea Proilava, unul din cele mai frumoase orase ale tarii noastre. Turlele bisericilor stralucesc in razele diminetii ca niste globuri de cristal. Aici orizontul se largeste, se lumineaza din toate partile. Avem impresia ca suntem pe Bosfor, la intrarea in Constantinopoli. Dunarea-si impreuna bratele cu zgomot. Valurile, starnite de roata vaporului, fug speriate in urma noastra si se izbesc de maluri. De pretutindeni s-aud fluiere, sute de steaguri falfaie-n aer, in fata portului se-nalta o adevarata padure de catarguri. De-a lungul cheiului, slepuri insirate incarca si descarca. Mii de brate se misca in zorul de munca al diminetii. Movili de porumb se dau la lopata. Carbuni, piatra, baloturi grele de marfuri s-azvarl huruind pe jgheaburi de lemn. Deasupra acestui furnicar de muncitori, pe dealul culcat de-a lungul Dunarii, se ridica orasul cu strazile lui largi si drepte, cu gradini frumoase si cladiri marete, cari-i dau infatisarea unei capitale apusene. Ca la o bataie de pusca, cum iesi pe bariera dinspre miazazi, dai de parcul "Monumentului", o adevarata padure, in mijlocul careia se inalta pe o movila, intre patru tunuri, o piramida de piatra, ale carei inscriptii amintesc ca la 1828 fortareata Braila a fost luata de sub stapanirea turcilor si redata pentru totdeauna Romaniei. Putin mai inainte sunt vestitele bai de la Lacul-Sarat. Cu treizeci de ani in urma era camp pustiu pe aici, doar bivolii se racoreau pe arsita in mlastinile sarate ale acestor balti. Acum s-a ridicat un orasel, cu gradini, oteluri si bai, in mijlocul acestei campii nisipoase, langa lacul al carui namol negru
- un adevarat izvor de tamaduire
- atrage vara mii de bolnavi din toate unghiurile tarii. Prin multe focuri si prin mari greutati a trecut si Braila pe vremuri. Pusa aici, in pragul cel mai bantuit de primejdii si mai greu de aparat al tarii, a trebuit si ea, ca mai toate orasele noastre dunarene, sa-si vada adesea portile sparte de ghiulele turcesti, bisericile-n flacari, si steagurile verzi ale Semilunii falfaind pe zidurile stropite de sangele vitejilor ei fii. Azi, dupa lupte si suferinti de veacuri, o alta Braila, libera, mandra si stralucitoare, se ridica pe vechile-i ruini,
- un oras nou, insufletit de o noua putere de viata, isi inalta-n cer uriasele-i cosuri de fabrici
- stindarde de pace, de munca si de propasire. GALATII Pornim. Malurile drepte si uscate fug indarat. O pulbere marunta de aur pluteste sub cerul albastru in zaristea-necata de soare. Departe, la rasarit, dealurile goale, rumene ale Macinului par aprinse. Un val de pamant, asternut de-a curmezisul inaintea noastra, ascunde vederea Galatilor. Din stanga, despicand malul plecat si gol, intra linistit bogatul Siret, manunchiul puternic in care se impreuna toate apele curgatoare ale Moldovii. Nici unul din raurile cari strabat tara noastra nu soarbe atatia afluenti in undele lui. Privit pe harta, Siretul pare-un copac urias, culcat de-a lungul Moldovii, cu radacina-n Dunare si cu crengile raschirate, infipte prin crapaturile muntilor. Caraus neobosit, el aduce corabiilor catarguri si umple schelele Dunarii de avutiile codrilor departati. Zi si noapte rasuna vara frumoasele-i vai de doinele plutasilor. Acum ni s-a deschis intreaga stralucitoarea priveliste a Galatilor. Lunecam incet pe dinaintea cazarmilor. In port stau sute de vase. Ne credem intr-un oras pe apa. Pe tot braul cheiului e imbulzeala, fierbere, amestec de limbi. Ciudata impresie imi dau primii pasi pe uscat dupa atata plutire. Mi se pare ca pamantul se misca, se leagana cu mine. Aici, in partea aceasta de jos a orasului, se vantura bogatiile si marele negot al portului. Aici sunt fabricile, garile, pescariile si docurile, cu largul lor bazin incunjurat de magazii de grane si de marfuri, la usa carora trag corabiile din Dunare, ca o trasura la scara. Aceasta-i vatra Galatilor vechi, vestita schela a Moldovii, "Venetia Marii Negre", cum ii ziceau odinioara scriitorii straini. Pe-aici se intorceau domnii nostri cu pitacul imparatesc de la Tarigrad. De aici si din limanul Brailii, porneau in Rasarit corabiile turcilor, incarcate cu zaherele stranse cu hapca de pe manoasele noastre tinuturi, pe vremea cand firmanele lor numeau Moldova si Valahia "hambarele sultanului". Fruntea orasului, partea linistita, curata si luminoasa a Galatilor, se desfasura-n sus, pe podisul ridicat intre Siret si Prut. Nimic nu-ti mai aminteste timpurile de groaza si de jaf prin cari-a trecut orasul acesta mare si plin de viata. In centru se gramadesc cladiri inalte, razatoare, oteluri, pravalii bogate, cari te cheama de pe drum. Mai pe de margini, in curti largi, intre copaci, case vechi, cu ziduri groase si drepte, varuite pe dinafara, cu obloane la ferestre si cu balcoane ruginite de cari atarna vrejuri uscate de iedera, au aerul unor batrani gospodari cari-si pastreaza portul, firea si datinile stramosesti neatinse de prefacerile vremii. Ratacesc singur prin strazile largi, tacute si pline de soare ale orasului, pe cand gandurile mele ma poarta cu veacuri in urma. Vad republica infloritoare a Galatilor, inainte de Dragos-Voda, descarcand pe pietele ei bogatiile Rasaritului si ale Apusului, in zarva negustorilor adunati din toate politiile lumii. Vad pe Alexandru cel Bun petrecand pe Ioan, fiul lui Ioan Paleologu, imparatul Bizantului; alai mare, si muzici, si calareti insotesc pan la corabie pe tanarul mosafir, care, mai tarziu, ajungand imparat, isi aduce aminte de frumoasa ospitalitate a tarii noastre si trimete voievodului Moldovii titlul de rege si coroana imperiala, iar mitropolitului, mitra de patriarh. Vad pe Petru Rares, cu pletele pe umeri, cu camasa desfacuta la piept, ingenunchind pe marginea Bratesului sincordan-du-si bratele vanjoase pe majile -ncarcate cu peste: de unde sa-i treaca prin cuget ca, pe cand el asuda tragand la navod, crainici trimesi prin tara il cauta de zor sa-i spuie ca sfetnicii Moldovii s-au strans la Iasi si l-au ales domn!
Vad apoi tatari si turci gonind pe uliti multimea orbita de spaima, calcand femei, copii si batrani in copitele cailor, dand foc caselor parasite, prefacand bisericile-n grajduri si infigandusi sulitele ude de sange in ochii sfintilor de pe icoane. De sub nori grosi de fum zbucnesc lungi, sfasietoare tipete de groaza si de jale. Si iarasi zarea se limpezeste. S-asaza zile de pace si de munca. Pribegii se-ntorc pe la vetrele lor. Orasul prinde a se infiripa. O noua viata se urzeste sub carmuirea parcalabilor intelepti si harnici. Si cand, de pe cele doua maluri ale Milcovului, pornesc glasuri de frati sa cante: "Hai sa dam mana cu mana Cei cu unima romana", Galatii ne dau pe Costachi Negri, unul din cei mai invapaiati apostoli ai Unirii; iar cand cele doua principate ridica-n mainile lor o singura coroana si cer un domn pamantean, Galatii le dau pe Alexandru Ioan Cuza. TULCEA "Varda!
" Maja
- aici: plasa (prin apropiere de mreaja).
- si puntile se trag cu zgomot. Roata izbeste puternic in valuri, incepe malul sa fuga dinaintea noastra
- casele parca se-nvartesc. Tot mai in fund, tot mai departe, se vad pe cheiul plin de lume fluturand batistele, ca niste aripi de porumbei. In stanga ne desparte de nemarginita oglinda a lacului Brates un val de pamant clisos si fara vegetatie, de-a lungul caruia se asterne alba vechea sosea a Prutului spre Reni. In dreapta invalesc malul desisuri de lozii si de trestie. De dupa muntii Dobrogiei soarele s-arata, in ceata diminetii, ca o ghiulea de foc. Dunarea s-abate din drum, ca si cum ar vrea sa mai arunce-o privire
- cea din urma
- inspre campiile Moldovii, si-n larga indoitura pe care-o face-n tarmul Dobrogiei, ne pomenim din nou trecand prin fata Galatilor. De asta data vedem pe deal tot orasul ca intr-o panorama. Un vant rece sufla dinspre miazanoapte
- e crivatul Rusiei. Dintre maluri umbrite de salcii iese Prutul, tulbure si malos, cea din urma solie pe care-o mai primeste Dunarea de la Carpati. De-aici pana in furca Ciatalului tarmul stang nu mai e al nostru. Neapropiem de muntii Isaccei. Varfurile lor vinete, plesuve trag linii colturoase pe albastrul cerului, braiele sunt imbracate-n codru, iar jos, pe poale, se-ntind semanaturi, imasuri si livezi. Un brat mic se rupe din Dunare. Pe malu-i traganat se vede oraselul Isaccea, vechiul Noviodunum, incunjurat de lanuri de grau, si mai in jos, fortareata Eschi-cale, in preajma careia au avut turcii, pe vremuri, multe razboaie cu rusii, care navaleau aici usor prin vadul Isaccea. Tot prin vadul acesta a fost venit si Dariu impotriva scitilor, cu cinci sute de ani inainte de Cristos; dar cum a venit, asa s-a intors, caci scitii s-au retras departe spre munti, si Dariu si-a ostenit oastea zadarnic cautandu-i. Ceva mai la vale, la furca Ciatalului, Dunarea se desface-n doua mari brate, cari, incovoindu-se pe dupa o rariste de salcii, se departeaza, pentru a nu se mai intalni niciodata. Bratul Chilia, rapos si salbatec, fuge la stanga si spala hotarul nostru dinspre Rusia pana la mare, unde-si descarca apele prin sapte guri. Noi apucam la dreapta pe bratul Sulina, si peste-o jumatate de ceas suntem in fata portului Tulcea. Aici Dunarea face o curba larga spre miazazi si-mpinge orasul intre doua dealuri uscate, pietroase, pe spinarea carora morile de vant, puse la rand, se arata in zarea albastra a cerului ca niste cersetori garboviti, cu bratele-ntinse. E o caldura nabusitoare. Pe cheiul incins de soare, oamenii, caii de la trasuri au o infatisare trista, obosita si de-abia se misca. In tot orasul e o tacere, o liniste de noapte. Casele dorm cu perdelele lasate. Negustorii se-ntind si casca in fundul pravaliilor fara musterii. Ma primblu pe ulicioarele inguste ce se ridica din piata si nu vad decat zaplazuri inalte, si porti inchise, innegrite de ploi si de vechime. Mi se pare ca ma aflu intr-o manastire. Pe deasupra coperisurilor de sindrila rasar mari si rotunde turlele verzi ale bisericilor. Si-n aerul acesta cald, incropit, ma urmareste pretutindeni un miros de musetel si de piele ruseasca. Lungi, nespus de lungi imi par cele trei ceasuri pe cari le petrec aici. SULINA Pe la toaca ne urcam pe un vapor mai mic si plecam inainte. De-abia am pierdut din ochi morile de vant de pe dealurile Tulcii, si iata ca din ramul Sulinii se desparte un al treilea brat
- Sfantul Gheorghe
- a carui linie alba se-ndoaie spre dreapta si se-nfunda-n stufaris. In aceasta rupere si imprastiere de valuri peste delta Dobrogiei, Dunarea pare c-ar incerca sa s-ascunda, sa fuga de puterea covarsitoare a marii, care o atrage, o cheama de departe cu strigatul talazurilor ei. De jur imprejur, cat bate ochiul, e o lunca mlastinoasa, acoperita de papura si de salcii. Bratul Sulina, in mare parte canalizat, cu malurile pierdute, s-asterne drept si alb ca o tramba peste netezisul acesta verde, pustiu, nemarginit. Unde si unde vezi pe mal cate-un conac de pescari, o hruba lunga invalita cu malduri de stuh. Cate o barca, cu panzele-ntinse, se iveste, ca o pasare din alte lumi, in dunga argintie a apei. Cai slobozi, cu coame lungi, ies din desisuri, scutura din cap si se uita tinta la noi cu un aer mirat, intrebator. Pustietatea, salbatacia acestor locuri neumblate, intinsele paduri de trestii cari-si leagana in vant varfurile aramii, tacerea aceasta adanca, stapanitoare pe-ntregul cuprins, toate fac sa te crezi departe de pamant, intr-o planeta nelocuita. Catra seara zarim inaintea noastra, mai intai, cateva suluri de fum risipindu-se molatic in albastrul limpede, straveziu, al cerului, apoi catarguri ascutite, din ce in ce mai multe, din varful carora atarna retele de franghii ca niste panze de paiajin, apoi cosuri inalte, turnuri de biserici, coperisuri de case,
- un oras care iese din apa si se ridicancet, incet, atras in vaza ca de puterea unei vraji. Este Sulina, limanul fericit in fata caruia trag corabiile marii si ale Dunarii
- poarta larga prin care trec bogatiile tuturor continentelor, purtate de la un capat la altul al lumii pe drumul neted si fara pulbere al apelor. De-a lungul cheului sunt insirate, cu privirea spre mare, otelurile, agentiile, palatul Comisiunei dunarene si toate cladirile mai de frunte ale orasului. Doua diguri largi de piatra calauzesc valurile canalului inlauntrul marii. Aici se sfarseste lunga si glorioasa calatorie a batranului Istru. Aici mandria si puterea fluviului-rege se farma de talazurile grele ale marii, invalmasind in vuietul acestei izbiri undele si strigatele intregului popor de rauri pe cari le-a smuls din coapsele muntilor. Si in sfada aceasta de ape nelinistite, deasupra volburei acestia ingrozitoare, se leagana pururea un clopot, a carui bataie da de stire marinarilor, pe vreme de ceata, sa fie cu luare-aminte. E noapte. Sub cerul negru, fara stele, orasul doarme. Ascult plescaitul somnoros al valurilor
- vecinica si desarta framantare a marii. Departe, cele doua faruri de la capetele digurilor licaresc in intuneric ca doua candele-ntr-un cimitir. Din cand in cand mi se pare ca aud glasuri tanguitoare bocindu-se pe valuri. Dangatul clopotului rasuna rar, induiosat, in fioroasa imparatie-a noptii.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care






Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2019 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.

 

Romania pitoreasca


Tara. Poporul - ultimul capitol din volumul Romania pitoreasca



Opera si activitatea literara Alexandru VLAHUTA

Scrierile si activitatea publicistica a lui Alexandru VLAHUTA





Activitate pulicistica si comentarii / analize / referate pe text


Romane

Romania pitoreasca

- citeste textul
Tara. Poporul - ultimul capitol din volumul Romania pitoreasca