Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere

Alexandru VLAHUTA



Alexandru VLAHUTA - poza (imagine) portret Alexandru VLAHUTA



Romania pitoreasca



PE DUNARE
PE MAREA NEAGRA
IN MUNTII NOSTRI
VALEA PRUTULUI
TARA. POPORUL








Romania pitoreasca - TARA. POPORUL de Alexandru VLAHUTA








Dunarea, Marea, Carpatii si Prutul
- iata cele patru hotare cari-ngradesc pamantul Tarii Romanesti. Am fost trait, pe vremuri, in graniti mai largi. S-au fost invartit, pe vremuri, palosele sclipitoare ale Voievozilor nostri si peste Carpati si peste Prut. Dar s-au varsat incoace inecuri de potop, neamuri pe neamuri s-au impins
- noroade, ce nu le mai incapea lumea, au curs mereu peste noi si-a trebuit
- ca sa putem trai
- sa ne mai strangem tara, si de la miazanoapte si de la rasarit. Adusi in Dacia de imparatul Traian, ramasi aici, in urma celei mai vajnice lupte ce-au vazut timpurile vechi, am pastrat in sangele nostru vitejia acelor doua popoare mari din care ne tragem, si nu o data, in zbuciumul atator veacuri, ne-am aratat urmasii vrednici si ai legionarilor biruitori, care au vanzolit lumea si-au abatut codrii, ca sa razbata in cetatea lui Decebal, si ai uriasilor invinsi, care
- ne mai putandu-se apara
- si-au dat o moarte asa de mareata si de tragica in flacarile Sarmisegetuzei. De-atunci au trecut aproape doua mii de ani. Multe razboaie am avut si multe nenorociri ne-au calcat in vremea asta. Vijelii cumplite-au trecut peste noi, la toate-am tinut piept, si nu ne-am dat, s-aici am stat. Ca trestia ne-am indoit sub vant, dar nu ne-am rupt. Si-am ramas stapani pe mosioara noastra. Stie numai bunul Dumnezeu cu cat sange ne-am platit noi pamantul acesta, scump tuturor romanilor, scump pentru frumusetile si bogatiile lui, scump pentru faptele marete si inaltatoare care s-au petrecut pe el. Odihneasca-n pace gloriosul Ștefan, ca n-au fost spuse in desert cuvintele mandre si-ntelepte pe care ni le-a lasat cu limba de moarte: "Daca dusmanul vostru ar cere legaminte rusinoase de la voi, atunci mai bine muriti prin sabia lui decat sa fiti privitori impilarii si ticalosiei tarii voastre. Domnul parintilor vostri, insa, se va indura de lacrimile slugilor sale si va ridica dintre voi pe cineva carele va aseza iarasi pe urmasii vostri in voinicia si puterea de mai inainte". Din strasina muntilor ce-nalta marginea tarii de la Severin pana la Dorohoi, rauri frumoase, datatoare de viata, si nenumarate paraie se despletesc, in carari de argint, peste-ntinsele sesuri ale Valahiei si printre dealurile blande ale Moldovii. Singura campia Ialomitei s-asterne tacuta, neteda, uscata
- vast ostrov insetat, in mijlocul atator ape ce-mpodobesc pamantul Romaniei. Doarme sub suierul vanturilor desertul larg, nemarginit al Baraganului. De mii de ani viseaza rauri limpezi si lacuri sclipitoare: in zilele senine de vara visu-i se rasfrange-n undele aerului si-ngana peste lanurile si balariile uscate ale pustiului acele ape vrajite, amagitoare ale "mirajelor", asa de frumos numite de popor "apa mortilor". Calatorii straini care-au strabatut vaile Romaniei pe drumuri hrintuite, in carutele de posta de-acum patruzeci de ani, cu greu ar mai cunoaste astazi locurile pe unde-au umblat. Li s-ar parea ca alta tara s-a pus intre Carpati si Mare. Si-ntr-adevar, o tara noua s-a ridicat de-atunci in rasaritul Europii. Mosia lui Mircea s-a lui stefan, libera si mandra Romanie de azi nemaicrescand in laturi, a trebiut sa creasca-n sus, si salta zi cu zi
- o salta puterea tineretii si setea de lumina!
Din hotar in hotar, in lung si-n lat, o prind acum, ca-ntr-o retea, sosele netede, pietruite, si linii ferate, insirand pe firele lor orasele-nfloritoare si sutele de fabrici ce scot la lumina bogatiile tarii. Astazi, capitala noastra, care-a stat pitita prin munti atatea veacuri, sporeste
- sigura si puternica
- in mijlocul campiei dunarene, ridicand palat langa palat, pe unde-si pastea odinioara turmele legendarul Bucur. Si largi isi deschid acum portile altarele luminii
- treptat poporul se invioreaza, se desteapta, la o viata de pace si de munca roditoare. In fata scundelor si saracacioaselor chilii, unde-acum optzeci de ani dascalul Lazar punea in mana copiilor cea dintai carte romaneasca, se-nalta falnic palatul universitatii, iar pe locul acela sfant s-au asezat trei statui: Eliade, Mihai Viteazu, Gheorghe Lazar
- poetul, eroul si apostolul. Doua mari bulevarde taie-n crucis orasul. Dambovita se minuneaza de stralucirea si mandreta-n care se desfac malurile ei, ascunse pana mai daunazi sub radiuri de salcii. De-aici, din mijlocul capitalei zgomotoase, imi intorn gandurile pe unde am umblat. Multe din locurile frumoase pe care le-am vazut imi revin acum, invaluite in farmecul departarii, si parca ma dojenesc, unele ca n-am spus destul, altele ca n-am spus nimic de ele. Multe vor fi iarasi pe care nu le-am vazut inca. Dar ceea ce se ridica mai luminos si mai sfant in mijlocul amintirilor mele, podoaba cea mai aleasa si mai mandra-ntre podoabele tarii, este poporul romanesc. In sufletu-i larg, nespus de duios, lamurit in focul atator suferinti, am gasit izvorul curat al frumoaselor lui cantece si intelesul istoric al trainiciei si staruintii noastre pe acest pamant. In marea lui putere de munca, de lupta si de rabdare, in mintea lui treaza si-n inima lui calda am gasit sprijinul sperantelor noastre si dezlegarea inaltei chemari a neamului nostru. Il urmaresc cu gandul de-a lungul veacurilor, il vad cu pieptul dezvalit in zloata si-n batalii, muncind ca sa plateasca darile tarii, luptand ca sa-si apere pamantul, cazand si ridicandu-se iar, murind in ses si renascand in munti, pururea tanar, pururea mandru, cu toate nevoile ce-au dat sa-l rapuie, si ma-ntreb: ce popor a avut pe lume o soarta mai apriga si mai zbuciumata, ce neam de oameni a stat mai viteaz si mai intreg in fata atator dureri!
Unde-ar fi ajuns el astazi dac-ar fi fost lasat in pace!
"O lacrima-i tremura-n glas, si graiul lui e un suspin", zice Michelet vorbind de poporul roman. In adevar, suferintile acestea au pus o blandeta divina pe figura taranului nostru. Inima lui e plina de mila pentru cei nenorociti, si limba lui e dulce si plina de mangaieri. Cata gingasie e in cantecul cu care-si adorm tarancele copiii: "Nani, nani, puisor" Si cu ce vorbe sfasietoare, adanci ca si durerea din care-au izvorat, isi petrec mortii la groapa: "Dragile mamei sprincene, Cum o sa fiti buruiene!
Dragii mamii ochisori, Cum o sa va faceti flori!
" Intr-o tara asa de frumoasa, c-un trecut asa de glorios, in mijlocul unui popor atat de destept, cum sa nu fie o adevarata religie iubirea de patrie, si cum sa nu-ti ridici fruntea, ca falnicii stramosi de odinioara, mandru ca poti spune: "Sunt roman!
"

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.

 

Copyright © 2009 - 2014 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.