n. 1769 (?) - m. 19 nov. 1799, Tulcea.
Poet
Fiul lui
Ienache Vacarescu si al Elenitei Rizu, prima sotie a acestuia.
Se stiu putine lucruri despre studiile urmate, dar e sigur ca ele i-au oferit cel putin contactul cu culturile greaca si franceza. isi insoteste tatal, exilat de Mavrogheni, la Nicopole (1788), apoi la Rhodos (1790). Ocupa cateva dregatorii: ispravnic de Dambovita (1792), apoi clucer, mare clucer (1797); in 1798, e zahergiu pe 5 judete. Viata personala a lui VACARESCU acumuleaza catastrofele, ilustrand parca vindicatia unei providente infricosatoare: casatoria cu Elenca Dudescu, din care rezulta trei copii (printre ei si poetul
Iancu Vacarescu) e nefericita, incheindu-se prin divort in 1797; cam in aceeasi vreme, VACARESCU intra intr-un acerb proces cu mama sa vitrega, Ecaterina Caragea, pentru impartirea averii ramase de la Ienache Vacarescu; in fine, culmea nenorocirii, e acuzat ca ar fi luat parte la asasinarea unei matusi,
Venetiana Vacarescu, de a carei fiica se indragostise. O jalba patetica, adresata domnitorului Hangerli, il ajuta sa scape cu fata curata. Dar la suirea pe tron a noului domn, Alexandru Moruzi, dusman inveterat al Vacarestilor, procesul e redeschis, iar, de data aceasta, calomniatorul, Scarlat Campineanu, se dovedeste mai puternic. Se pare ca VACARESCU e, in ultima instanta, condamnat si trimis sa-si ispaseasca pedeapsa intr-o temnita mizerabila din Tulcea. Victima a arbitrarului despotic, poetul isi va sfarsi zilele in conditii inumane, in pofida apelurilor disperate la clementa si ajutor lansate mitropolitului Dositei Filitti si catorva prieteni.
Dupa toate aparentele, numai o mica parte a compunerilor lui VACARESCU a ajuns pana la noi, ceea ce ne indreptateste sa credem ca ele trebuie judecate mai degraba ca semnul, decat ca finalizarea unei vocatii. In orice caz, urmasii imediati, si nu numai ei, i-au acordat nefericitului poet o cautiune care pune pe ganduri. In ochii fratelui mai tanar,
Nicolae Vacarescu, el intruchipa talentul si facilitatea creatoare; pentru Vasile Popp era un adevarat "Ovidiu al romanilor"; Gh. Pesacov nu ravnea la altceva, catre 1830, decat la titlul de "zelos imitator al prea stralucitului fruntas poetal prea stimatului Alecu V."; dar pana si Odobescu scria in 1874: "Nu ma tem a zice ca pana acum nici un poet roman n-a avut mai mult foc si mai multa gratie". Ca si ceilalti Vacaresti, dar la un mod mai dramatic si cu mai multa aplicatie analitica, VACARESCU desfasoara repertoriul bine stiut al declaratiilor de induplecare prin complimente, juraminte de statornicie, oftaturi si lamentatii. Datorita barierelor impuse de societate, desigur si nevoii de a complica jocul, poetul rafineaza emotia: cultiva perifraza, antiteza si pretiozitatile de formulare, convertind cele mai simple expresii ale iubirii in "concetti" si incalcite propozitii bizantine. Dragostea e prezentata astfel in termenii uneii dependente absolute ("a fi rob imi este fala"), puterea sentimentului e masurata in suspine si grade de combustie launtrica ("De lacrami vars paraie/ Cu groaznica vapaie / Si sufletul imi iese / Da ohtaturi adese"), prezenta si absenta iubitei declanseaza, deopotriva, seisme ("Cand nu te vaz am chinuri/ Si cand te vad lesinuri"). Don Juanul fanariot se afla intr-o dilema insolubila: sa se arunce ca "pervaneaua" in vapaia iubirii, isi pierde aripile, sa se tina departe, ingheata de frig, incat ceea ce-i ramane de facut e sa conjuge extremele: "sa arzi traind, sa mori arzand". O mare subtilitate a flatarii apare in poezia Oglinda, axata pe un vechi motiv anacreontic, tratat si de Petrarca: imaginea femeii adorate, asa cum o reflecta oglinda, se situeaza, din cauza imposibilitatii materiei, mai prejos decat oglinda ochilor poetului, care redau nu numai frumusetea tangibila, ci si armoniile interioare. Aceeasi cazuistica intortocheata frapeaza in versurile grecesti, dedicate diverselor obiecte de podoaba ale iubitei: un cordon, un turban, un saric - toate pizmuite pentru sansa de a-i atinge pielea parfumata sau parul matasos. Placerea artificiului si a lirismului decorativ o probeaza si incercarile de versificatie bi - si plurilingva. Manierismul acesta clasicizant, in care galanteria pretiosilor se uneste cu psi-hofiziologia safica a amorului si ardoarea petrarchista, pare sa exprime o sensibilitate efectiv traumatizata si nu doar o conventie de stil. Convingatoare in acest sens sunt cele doua satire in limba greaca. Una din ele. Tatal nostru parodiat, denunta cu un puternic accent de dezgust coruptia si silniciile societatii fanariote. Cea de-a doua satira expliciteaza rechizitoriul, intr-o viziune si mai sumbru mizantropica. Individul e incercuit, victima a dezamagirilor de tot felul, tratat de prieteni, de rude, de cei de deasupra si de cei de dedesubt, pana si de slujitorii bisericii, cu ipocrizie, perversiune si rautate. Nimic nu e curat in lumea sublunara, nici dragostea, nici prietenia: ca atare, impasul se anunta irevocabil. Sensibilizat de abisul dintre aparenta si esenta, VACARESCU pare mai aproape de Rousseau, care condamna orice deghizare a fiintei ca minciuna, decat de barochistul Gracian, cu pledoaria sa in favoarea ostentatiei si disimularii. Intre o teorie care transforma individul in personaj, aplicandu-i o masca, si o teorie care demasca personajul, reducandu-1 la individ, VACARESCU opteaza pentru cea de-a doua, asadar mai degraba pentru preromantism decat pentru rococo. Desi se grefeaza pe anacreontism, cultivandu-i temele si procedeele, in spiritul unui clasicism epigonic, inrudit cu "mica poezie a secolului al XVIII-lea, traiectoria lui VACARESCU incalca zone diverse ale liricii. Prin retorica inzorzonata si exhibitio-nista, care rafineaza vechile "topos"-uri petrarchiste, se apropie de manieristi. Vibratia acuta a sensibilitatii si setea puritatii inaccesibile il instaleaza in vecinatatea preromanticilor. De fapt, personalitatea lui VACARESCU ramane indecisa, captata intre limitele fluide ale unei epoci, care-si cauta ea insasi fizionomia, nestiind incotro sa-si fixeze privirile.
OPERA
Poetii Vacaresti. Viata si opera lor poetica, ed. ingrijita si pref. de Paul I. Papadopol, Bucuresti, 1940; Poetii Vacaresti. Scrieri alese, ed. ingrijita de Elena Piru, introducere de Al. Piru; Poetii Vacaresti. Opere, ed. critica, studiu introductiv, note, glosar, bibliografie si indice de C. Carstoiu, Bucuresti, 1982.
REFERINTE CRITICE
N. Iorga, Istoria, I-XVIII; I. C. Filitti in, Preocupari literare, nr. 1, 1936; G. Calines-cu, Istoria; Al. Piru, Poetii Vacaresti, 1967; M. Ange-lescu, Preromantismul romanesc, 1971;
P. Cornea, Originile; N. Camariano, in Manuscriptum, nr. 3, 1980;
E. Simion, Dimineata poetilor, 1980.
